Marin Preda şi puternicii zilei

Făcea parte din stirpea aleasă a celor ce gândesc cu propria lor minte, după o îndelungă chibzuinţă şi, dacă ar fi avut o altă profesie, (ceea ce în mod sigur era cu neputinţă) ar fi fost, poate, judecător. Un judecător ce dă sentinţa doar pe hârtie, fără să fie capabil să ceară şi executarea ei, un judecător interesat mai mult de cuvântul apărătorului decât de cel care ar fi reprezentat procuratură.

Nu ţin bine minte anul, şi cu atât mai puţin luna sau ziua, când l-am văzut prima dată, dar ştiu că m-a surprins înălţimea lui. Mi se părea înalt, deşi vedeam bine că nu este, nu mă privea de sus. Şedea drept, sigur pe el, vorbea rar, privindu-te în ochi şi dincolo de tine, şi ceea ce speria cel mai mult era gândul că te vede nu pe tine, ci ceea ce ai fi putut avea urât în tine.

Mai târziu, am avut norocul să-1 întâlnesc de mai multe ori, să stăm de vorbă, şi, ceea ce n-aş fi îndrăznit să sper niciodată, să fiu printre cei pe care-i considera apropiaţii lui. Apoi s-a întâmplat ceea ce n-aş fi crezut că se va întâmpla vreodată, oricum eu nu gândisem niciodată la asta, vreau să spun că nu m-am închipuit niciodată trăind fără să ştiu că trăieşte şi el.

...Era chiar mijlocul verii anului 1979, căldura nu era insuportabilă. Mâncasem împreună la Capsa şi ne îndreptam spre editura Cartea Românească, unde era director. Am urcat cele câteva scări până la biroul lui de la parter, am vrut să mă retrag, ca să-şi vadă de treburi.

- Hai, monşer, intră, să vedem ce mai este pe aici, mi-a zis deschizând uşa secretariatului.

- Dacă nu deranjez...

Nu ne-a mai rămas vreme de politeţuri, fiindcă îndată ce 1-a văzut pe Marin Preda, secretara - distinsa doamnă Stănescu, amabilă şi sobră cum îi era obiceiul - şi-a arătat îngrijorarea:

- Domnule Preda, pe unde umblaţi, că vă caută Comitetul Central şi eu nu ştiu pe unde sunteţi.

- Sunt aici, unde să fiu, nu se vede? s-a mirat Marin Preda. Cine să mă caute pe mine de la Comitelui Central...

- Tovarăşul secretar Enache, a sunat de trei ori.

- Ai vorbit dumneata cu el?

- Cu el nu, am vorbit cu secretara, e ceva urgent, a zis să sunaţi.

- Mai revin ei dacă au nevoie.

Am intrat în biroul lui, m-am aşezat pe scaun şi aşteptam un pretext ca să plec. Dar aş fi vrut să şi rămân. Eram surprins de reacţia lui Preda: ştiam că nu este dornic să stea în preajma puternicilor zilei, dar lipsa de reacţie faţă de apelul partidului mă uimea. Doamna Stănescu, îmbrăcată elegant, cu pas sigur, se apropie de scaunul directorului:

- Domnule Preda, vă rog să daţi telefon, mă duc să fac legătura.

Convinsă că va fi ascultată, ca o mamă care-şi cunoaşte fiul şi ştie că i se datorează respect, vru să iasă.

- Pe cine să sun, dragă, întrebă Preda cu voce caldă.

- Nu v-am spus, vă caută tovarăşul Petru Enache, vrea să vă vorbească, mi-a spus că e ceva foarte important.

- Cât de important?

- Pe mine mă întrebaţi, se miră secretara, sunaţi-1 şi lămuriţi-vă.

Trăiam un sentiment ambiguu. Pe de o parte îmi părea bine că domnul Preda nu se grăbeşte să-1 sune pe ”domnul” Petru Enache, iar pe de altă parte o înţe­legeam şi pe secretară care promisese că va da de ştire de îndată ce-i va veni şeful. Îl văzusem şi eu de câteva ori pe Petru Enache, dar el nu mă cunoştea. Pe vremea când lucram la Radioteleviziune, iar el, în calitate de secretar cu propaganda, venea uneori pe terenul pălă­vrăgelii comuniste. Nu-mi era antipatic, părea un om cumsecade, ca şi Cornel Burtică, fost tot secretar cu propaganda, înaintea lui, dar mie toţi activiştii de partid care îl sprijineau pe dictator îmi erau antipatici. Toţi me­mbrii de partid îmi erau antipatici, începând cu mine, membru din 1963, din vremea când îmi făceam stagiul militar. Totuşi, eu n-aş fi fost în stare să refuz un telefon, dacă mi se spunea că sunt căutat. Preda însă putea, iată un motiv în plus să-1 stimez pe scriitorul despre care învăţasem la şcoală, care-mi publicase câteva cărţi la editura pe care o conducea şi care acum îmi făcea onoarea să mă accepte în preajma lui şi chiar să mă­nânce sau să bea o cafea ori un coniac doar cu mine.

Am toate păcatele din lume, dar dacă trebuie să optez, nu ţin partea celui tare, prefer să iau apărarea celui aflat în dificultate. E posibil ca iniţiativa să nu fi fost a mea, poate doamna Stănescu mi-a cerut ajutorul din priviri. Am intervenit:

- Domnule Preda, trebuie să sunaţi...

- De ce, monşer, lasă că mai sună ei o dată, nu e nici o grabă.

- Domn Preda, dacă dânsa a promis...

- Chiar am promis, prinde ideea din zbor doamna Stănescu, avem şi noi secretarele obligaţiile noastre, şi eu apelez la ele când e nevoie, nu-mi convine să nu îmi facă nici o legătură telefonică la ceceu (Comitetul Central al Partidului).

- Bine, monşer, zice Preda, cu aerul că îmi face un hatâr, dar eu ştiam că nu este opinia mea atât de impor­tantă încât să-i schimbe o hotărâre.

Secretara a format numărul, şi cele două i-au pus în legătură telefonică pe cei doi. Am vrut să ies din birou, dar Marin Preda mi-a făcut semn să rămân.

A urmat o convorbire telefonică pe care am înţeles-o foarte bine, fiindcă domnul Preda repeta aproape fiecare replică a interlocutorului de la celălalt capăt al firului, cerând lămuriri:

- Să mă duc la Neptun, ziceţi? Păi ce să caut eu la Neptun? A, vrea tovarăşul întâlnire cu scriitorii! Păi, monşer, eu cred că asta nu e întâlnire. Eu ştiu aşa, când vrei să te întâlneşti cu cineva îl întrebi dinainte dacă-i convine ora, dacă-i convine locul... Ce întâlnire e asta? Cred că s-a plictisit singur în concediu şi n-are cu cina sta de vorbă şi ne cheamă pe noi scriitorii... Cine mai vine acolo?

Eram încântat că vorbeşte cu un secretar al partidului despre secretarul general de parcă nu i-ar fi fost teamă de nimic, dar nu vroiam să lipsească de la întâinirea şefului statului cu scriitorii. Parcă mi-a citit gândul şi, în sfârşit, s-a lăsat convins. A încheiat discuţia cu Petru Enache promiţând că se mai gândeşte, dar dacă se va duce, o să se deplaseze cu maşina personală, în nici un caz nu va merge cu autobuzul care-i va trans­porta pe ceilalţi invitaţi. A închis telefonul şi a început să se certe cu mine:

- Auzi, monşer, ce e în capul ăstora! Să mergem la Neptun că nu are Ceauşescu pe nimeni căruia să-i ţină discursuri, ne cheamă pe noi acolo ca să-1 filmeze ăia şi să-1 dea la televizor cum dă el indicaţii preţioase cu mâinile. Nu mă duc!

Cât timp mi-a reprodus replicile lui Enache s-a enervat din nou. Concluzia lui era simplă: n-au ce face şi-1 scot pe el din casă să-1 ducă în soarele de la mare. Lui nu-i place marea, asta e! Ceauşescu o să mai spună o dată ce a mai spus de o sută de ori. Ce zici dumneata de chestia asta?

I-am zis că trebuie să se ducă, fiindcă gestul o să fie socotit un afront, că invitaţia făcută personal de se­cretarul cu propaganda e o dovadă că el, Marin Preda, este apreciat, lucru absolut firesc, dar nu l-am convins. Aveam totuşi impresia că în sinea lui nu voia să lipsească şi ca să-1 hotărăsc am adus alt argument: Acolo o să fie toţi scriitorii care-1 urăsc pe el şi care abia aşteaptă să lovească în editura „Cartea Românească" şi în scriitorii care sunt publicaţi aici.

- N-au decât, a ripostat, îi priveşte.

- Nu-i priveşte numai pe ei, o să ne trezim că nu mai putem publica, bineînţeles că nu pe dumneavoastră o să vă interzică, dar pe noi cei tineri şi mai puţin cunoscuţi de marele public o să ne pună la index.

- Bine, zice, mergem, dar nu cu ei, nu ne ducem noi cu autobuzul lor ca la manifestaţie.

- Eu n-am ce căuta, că nu m-a invitat nimeni, dar dumneavoastră trebuie să mergeţi.

- Mă duci dumneata cu maşina.

I-am explicat că nu mai am maşină, tocmai o vândusem.

- Bine, zice, mergem cu maşina mea, ai mai condus Fiat 1300?

Nu mai condusesem, lucru pe care l-am recunoscut şi i-am spus şi că nu mă pricep la mecanică, dar poate n-o să fie nevoie de nici o intervenţie, plecăm când o să zică dumnealui şi în patru ceasuri o să fim la Neptun. I-am propus să îl luăm şi pe Cornel Popescu, redactorul şef al editurii, ca să ne mai ţină puţin de vorbă şi am şi eu cu cine rămâne cât timp se va duce el laconsfătuir­ea de lucru. Cornel Popescu era, ca vârstă, între mine şi domnul Preda, avea vreo zece ani mai mult decât mine, dar eram buni prieteni. Nu eram singurul care se sim­ţea bine în prezenţa lui, era un om blând şi reuşea să nu se certe cu nimeni, zâmbetul lui devenit, uneori, râs pre­lungit, calma mulţi autori nervoşi care nu prindeau loc în planul editurii. Ne-am înţeles de unde voi lua maşina, am făcut un drum de probă prin Bucureşti, apoi am plecat toţi trei spre mare, după ce ne-a mai explicat o dată în automobil stupizenia întâlnirii pe care nu vroia deloc s-o accepte ca fiind de vreo utilitate, ci doar un capriciu al lui Ceauşescu.

La Urziceni, domnul Preda a vrut să mâncăm. Ne-am abătut de la şosea, am intrat într-un restaurant de la parterul unui bloc, spaţios şi fără stil, ca mai toate restaurantele din acea vreme. Când am ajuns din nou la şosea, am semnalizat stânga, dar nu m-am înscris bine pe drumul spre Constanţa şi au început surprizele. - Monşer, zice Preda, trage pe dreapta.

M-am conformat. Eram nu doar un şofer începător în ale Fiatului, dar şi un copil ascultător: făceam ce-mi spunea el, nu degeaba era de aceeaşi vârstă cu tata, ba chiar cu un an mai mare decât el. Şi slugarnic cât cu­prinde, adaugă poate vreun cititor binevoitor, motiv pentru care mă opresc să fac câteva precizări.

Am auzit de scriitorul Marin Preda prin anul 1960. Precum se poate observa, nu am avut geniu chiar de mic, nu aflam de romanele bune de îndată ce se tipă­reau, în Băileştiul Doljului, unde trăiam eu, ştirile bune ajungeau cu oarecare întârziere. Am citit Moromeții (pe atunci nu se ştia că se va numi cândva Moromeții Unu), dar cartea nu mi-a plăcut. După cum se ştie, acţiunea cărţii se petrece în comuna de câmpie Siliştea-Gumeşti. Chiar lângă Băileşti se află o comună cu nume apropiat, Siliştea Crucii. Eram convins, cu mintea mea de atunci, că în carte este vorba despre această comună şi că a schimbat autorul ceva, ca să nu se prindă oamenii despre ce este vorba. Dar nu din pricina asta nu mi-a plăcut cartea, ci fiindcă ţăranii de care se ocupa Marin Preda erau prea deştepţi. Cu timpul mi-am dat seama că despre altceva este vorba, iar acum cred că aşa cum toţii scriitorii ruşi se trag din mantaua lui Gogol, după expresia tot a unui rus, noi românii am învăţat carte, şcoală elementară sau studii superioare, trăgând cu urechea la ce vorbeau prietenii lui Ilie Moromete strânşi în poiana lui Iocan (cei care au trecut pe acolo şi au învăţat, cine se afla la Oxford sau s-a născut deja universitar prin gropi citadine poate că nu). Mă refer, desigur, la cei care au învăţat să scrie lite­ratură, fiindcă unii întâi au învăţat să scrie (evident, lucruri nemaipomenite) şi abia pe urmă au încercat să înveţe şi cititul. Sunt cazuri de indivizi care s-au îmbol­năvit de fiere, au făcut ulcer, au rămas fără dinţi şi scriu în continuare despre ce n-au citit. Unul, de pildă, a scris despre mine că am trei picioare, deşi eu am doar unul bun, al doilea, când merg, abia se târăşte după primul. Un altul a scris că mi-a văzut diploma de bodigard, când în realitate eu am fost doar paznic de vie ( a bunicului). Dar în felul acesta au putut ei să-şi arate coşurile de pe obraz pe sticla televizorului şi s-a întrebat lumea cum îi cheamă. Cel mai mult m-am bucurat când a spus cineva că m-am dat bine pe lângă Preda, ceea ce nu se făcea, cinstit ar fi fost, după mintea unora, ca de câte ori mă întâl­neam cu domnul Preda să-1 înjur şi să-i dau şi câţiva pumni în nas, fiindcă avea nasul prea ascuţit şi ar fi trebuit turtit, să nu mai vorbească atâta lume despre el.

Dar ceea ce este de recunoscut, recunosc de bună voie şi nesilit de nimeni: l-am iubit pe Marin Preda ca pe un frate mai mare şi ca pe un părinte. Ştiu că nu sunt singurul care 1-a iubit şi n-aş vrea să fiu singurul. Şi l-am stimat. Şi am avut sentimentul când eram cu el că stau în preajma celui mai mare scriitor român în viaţă. Şi eram tare mândru că mă acceptă printre puţinii lui prieteni, iar seara, după o întâlnire cu el, adormeam fericit, fiindcă Dumnezeu îmi făcuse un dar pe care nici eu nu avusesem curajul să i-1 cer, acela de a mă şti apropiatul unui om de excepţie. Recunosc, nu era sin­gurul care-mi făcea cinstea de a mă trata cu o conside­raţie pe care n-o speram, dar discuţiile cu el erau răs­colitoare. L-am cunoscut bine pe Constantin Noica, l-am cunoscut bine pe Petre Ţuţea, dar întrebările pe care ţi le punea - şi le punea - Marin Preda nu te lăsau să dormi. El nu vorbea niciodată ca să se afle în treabă, nu spunea banalităţi şi nu suporta mediocritatea. Poate alţii l-au cunoscut altfel, poate l-au cunoscut mai bine, poate eu eram mediocru şi mă fascina mediocritatea lui, se poate, dar nu pricep de ce s-ar supăra cineva pentru asta, am pierdut sau am câştigat timpul meu, n-am mâncat din traista nimănui, mi-am ales interlocutorii după cum am vrut, drept pe care-1 are şi-1 avea oricine. Dar ca să fim şi mai exacţi şi să nu moară istoricii literari fără dovezi, mai fac şi precizarea că atunci când m-am împrietenit cu Marin Preda, adică mi-am permis să-1 caut la editură sau la Mogoşoaia şi să ieşim împreună la Capsa ori la alte restaurante, publicasem la Cartea Românească vreo cinci cărţi şi încă vreo două la alte edituri, aşa că, scuzaţi dumneavoastră, cinstiţi dezinte­resaţi, îmi găseam şi alte relaţii!

Să ne întoarcem însă la maşină, că Fiatul merge şi consumă benzină, chiar dacă staţionează pe marginea şoselei.

- Monşer, zice Preda, n-am luat-o bine, trebuie să întorci.

- Am luat-o foarte bine, protestez eu, am venit din­colo, am făcut dreapta, acum ne-am întors, am făcut stânga şi ne continuăm drumul spre litoralul românesc, şi curând-curând ajungem la Mamaia, perla Mării Negre...

- De unde ştii dumneata că e Constanţa înainte?

- Păi nu v-am explicat?

- Nu e bine, monşer, trebuie să întrebăm, altfel nu plecăm de aici...

- Cornele, apelez eu la adjunctul lui, care şedea pe bancheta din spate şi zâmbea nedumerit, n-am venit noi din colo, nu e Bucureştiul în spatele nostru?

- N-are de unde să ştie dejghiocatul ăsta, zice Preda, a dormit tot timpul de când am plecat...

Dejghiocatul, Belitul, Zâmbatul erau doar câteva din pseudonimele cu care-1 gratula pe Cornel Popescu, dar nu numai pe el. Uneori, pe alţii îi numea aşa cu dispreţ, lui Cornel însă îi spunea astfel cu dragoste. Văzând că nu mă înţeleg cu el, m-am dat jos din maşină şi am oprit primul trecător rugându-1 să-mi confirme că, dacă mergem înainte, ajungem la Constanţa.

- Ce-ai făcut, monşer, mă întreabă Preda curios, ai aflat?

- Am aflat.

- Cum ai aflat?

- L-am întrebat pe nenea ăla, n-aţi văzut?

- Ehee, he, ţâşni râsul lui inconfundabil, ca al unui cal care amuşinează o mânză prin preajmă, ehe, he, he!..

Era fericit. În spatele lentilelor groase care-i accen­tuau privirea pătrunzătoare, se citea fericirea. Cintinuă pe un ton neutru:

-Aşa, monşer, bravo, când nu ştii un lucru, întreabă! Aşa m-a învăţat pe mine tata când am plecat de-acasă. Mă, Marine, tu pleci acum la oraş, ia spune-mi tu mie, ce faci tu dacă nu ştii un lucru? Văd eu ce fac, continuă Preda povestirea, schimbând tonul, vorbind răstit, să înţeleg că era supărat de întrebarea tatălui. Nu aşa, a zis tata, nu plecăm mai departe până nu-mi spui tu mie ce ai să faci dacă nu ştii un lucru. Mă descurc eu, a venit răs­punsul copilului, reprodus acum de omul matur, trecut de 55 de ani. Nu e aşa, a zis tata, când nu ştii un lucru, te opreşti şi întrebi până afli!

Terminând de reprodus sfatul tatălui, a făcut o pauză şi ne-a privit pe fiecare în parte, de parcă ne-ar fi supus unui examen sever: ei, ce ziceţi de chestia asta?

Ziceam bine, am pornit maşina fericiţi că Marin Preda are chef de vorbă. N-a fost nevoie să-1 rugăm să ne spună ce 1-a mai învăţat Tudor Călăraşu. El avea alt­ceva de povestit. Îl cunoşteam acum destul de bine, ştiam că la el întrebările sau afirmaţiile de la început au un scop precis, voia să ajungă undeva, într-un loc ştiut doar de el, trebuia să ai răbdare, că ştia el care-i sfârşitul.

- Păi cum, monşer, să mă duc eu la Paris cu Crohu (Crohu era criticul Ov. S. Crohmălniceanu) şi căutăm o adresă, un tip cu care trebuia să stăm de vorbă. Crohu avea o hartă a oraşului în mână şi o studia cu atenţie. Ne-am învârtit un ceas pe străzile din jur, numai strada căutată nu era. „Domnul Crohmălniceanu, zic eu - şi aici vocea lui Preda s-a îngroşat, iar spinarea i s-a îndreptat, semn că trebuie să ne dăm seama că-1 privea de sus şi vrea să-1 scoată la tablă, domnu OvesCrohmălniceanu, o să ne plimbăm până diseară, tot nu găsim." „Cum să nu găsim, se miră Crohu, uite harta aici, nu se poate să nu găsim, suntem chiar lângă ea.” „Lângă” ea suntem de două ceasuri şi asta nu ne-ajută la nimic. E chiar aici, zice Crohu. Ba nu e, zic, şi opresc un trecător. Îl întreb şi el îmi arată strada, spre supă­rarea lui Crohmălniceanu. L-am lăsat să-i treacă mi­rarea şi i-am spus: „Domnul Crohmălniceanu - din nou glasul sobru, ochii măriţi şi spinarea dreaptă - aşa mi-a spus mie tata, monşer, dacă nu ştii un lucru, întreabă, nu te plimba cu harta Parisului în mână, că nu eşti la Bucureşti. He, he, he!"

La Neptun, la Vila scriitorilor, era deja adunată toată floarea cea vestită a literaturii române, zeci de genii pe metrul pătrat. Pe lângă scriitorii care-şi petre­ceau concediul de odihnă în acea serie - programarea se făcea din timp, o serie ţinea două săptămâni, iar fie­care familie avea rezervată o garsonieră, la preţuri ono­rabile, cu excepţia celor din conducerea Uniunii şi a altora, la fel de talentaţi ca ei, care puteau să stea şi o lună şi ocupau un apartament cu două camere - acum se aflau şi cei invitaţi de tovarăşul la consfătuire. Preda s-a retras cu Eugen Jebeleanu la o masă din colţ, Cornel şi cu mine ne-am aşezat în altă parte. Cornel Popescu avea mulţi prieteni printre scriitorii de-acolo, care au şi venit la masa noastră. Mai târziu, când nu a mai fost redactor şef la editură, nu ştiu din ce motive nu mai era căutat de prieteni. Dar acum ne era bine: sosisem fără nici un incident la destinaţie, sala de mese era lumi­nată, mâncarea era bună şi ieftină, briza mării ajungea până la noi, iar noi toţi, care mai de care mai în forţă şi mai talentat. La un moment dat, lui Cornel i s-a spus că el şi cu mine nu avem cameră în vila cu pricina, fiindcă toate sunt ocupate de cei care s-au programat cu luni în urmă, doar domnul Preda o să rămână acolo, noi avem rezervare la un hotel din preajmă, foarte aproape (dacă nu mă înşel se chema hotel Muntenia). Ştiam că nu sunt locuri la vilă, ba chiar nici la alte hoteluri şi nu price­peam de unde au găsit loc pentru Preda, aşa că eram foarte mulţumiţi de rezervarea despre care ni se vorbise.

Când a terminat de discutat cu Eugen Jebeleanu, Preda a venit la masa noastră, unde discuţia dintre Corneliu Sturzu şi mine era în toi, ne contraziceam de mama focului pe un subiect rămas fără răspuns şi acum, după trecerea lui în nefiinţă: cine suferă mai mult din pricina ruşilor dintre noi doi, eu ca oltean sau el ca moldovean, cu rusnacii în coastă. I-am promis că dacă se declanşează al treilea război mondial şi ruşii atacă Moldova, nu mă refugiez la Băileşti, dau fuga la Iaşi, să-i dau o mână de ajutor. Nu m-a crezut şi mi-a făcut o demonstraţie că el iubeşte mai mult decât mine pe Mihai Viteazu, Constantin Brâncuşi sau Nicolae Titulescu, deşi sunt olteni de-ai mei. L-am crezut, dar n-am mai apucat să-i declar asta, fiindcă a venit la masa noastră Marin Preda, care şi-a tras un scaun şi s-a aşezat între mine şi Cornel Popescu.

Eu de felul meu sunt vorbăreţ şi multe mi s-au tras de la neputinţa de a-mi ţine gura; de dragul unei replici pe care n-am mai stat s-o rumeg bine am făcut multe gafe, mi-am jignit prietenii şi mi-am alimentat duşmanii cu zeamă de venin (esenţa o puneau ei), dar în preajma lui Preda încercam să par un om cu judecată, pentru că ştiam ce preţ pune el pe cuvinte. În plus, dacă până la venirea lui mi se părea normal cât de cât să mă gro­zăvesc faţă de Sturzu şi să-i arăt cât de şugubăţ sunt eu, când a venit Preda am cam tăcut.

- Ce faceţi, monşer, aici, ce beţi?

Am mormăit care ce-a vrut în barbă sau cu glas răguşit, iar Preda a comandat vin.

- E, ce vorbeaţi?

Sturzu, Dumnezeu să-1 odihnească în pace, nu prea avea umor. A luat întrebarea de bună şi a început să-i explice lui Preda, cuvânt cu cuvânt, conflictul dintre mine şi el pe seama intensităţii sentimentelor patriotice în caz de atac sovietic, cu sprijinul Tratatului de la Varşovia, pe linia Iaşi-Bârlad, cu punerea la adăpost a Băileştilor de Dolj. Marin Preda n-a înţeles nimic şi i-a comunicat cu uimire:

- Ce spui, monşer, că nu pricep, apoi a încercat să schimbe subiectul: Dumneata cu ce te ocupi?

Mie, dar cred că şi celorlalţi de la masă, ne-a fost clar că Preda vroia să-1 convingă să tacă, dar Sturzu nu s-a lăsat, încet, răbdător şi didactic, şi-a făcut curiculum-vitae, culminând cu intrarea în contemporaneitate, acum era redactor şef la revista Uniunii Scriitorilor care apărea la Iaşi, „Convorbiri literare".

- Păi, se miră Preda, n-a fost o revistă „Convorbiri literare" pe vremea lui Maiorescu?

- Ba da, confirmă Sturzu, noi suntem continuatorii ei, încercăm, în noile condiţii socio-culturale să ducem mai departe flacăra aprinsă de cărturari în fosta capitală a Moldovei, tocmai asta îi explicam lui Petre Anghel, că noi, moldovenii, deşi datorită aşezării geografice foarte aproape de Uniunea Sovietică, noi mai mult decât re­găţenii şi decât oltenii, fiindcă Mihai Viteazu şi Brâncuşi, or fi fost ei olteni, dar eu ca moldovean îi simt mai moldoveneşte decât...

- Monşer, zice Preda întorcându-se către Cornel Popescu, monşer, repetă, întorcându-se spre mine, voi pricepeţi ceva?

Am lăsat ochii jos după modelul lui Cornel, zâm­betul generos n-am putut să i-1 imit.

- Mă, cu voi vorbesc, voi pricepeţi ceva?

Nu i-a răspuns nici unul nici de data asta, iar Preda, supărat, a sărit de pe scaun, a mai spus ceva şi s-a întors la masa dinainte, unde şezuse cu Jebeleanu, dar acesta plecase deja. Ne-am dus după el şi i-am spus că noi o să fim cazaţi la alt hotel, să ne spună la ce oră vrea să ne întâlnim a doua zi.

- Nu, monşer, zice, am venit toţi trei, stăm toţi trei la un loc, să-mi facă şi mie rost de cameră acolo, ştiu că aici nu se poate.

A vorbit, mi se pare, cu Traian Iancu, directorul Fondului literar şi până la urmă ne-am dus toţi trei la acelaşi hotel. Când să intre în apartamentul lui, a apă­rut surpriza: „Mergeţi voi să vedeţi camera, apoi veniţi să stăm de vorbă, că am eu puţin whisky”. Am mai stat câteva ore de vorbă, spunea ce spunea, apoi revenea întrebarea obsesivă: monşer, ce-are ăla în cap, voi aţi înţeles ceva. Şi eu şi Cornel îi luam apărarea lui Sturzu, aducând tot soiul de argumente şi scuze. Preda părea că le-a înţeles şi le-a acceptat, noi schimbam vorba, dar el revenea: monşer, voi spuneţi-mi ce-aţi înţeles, ce e în capul ăluia?

Când am coborât a doua zi din hotel, jos erau aproape toţi scriitorii invitaţi de tovarăşul la Neptun. Fireşte, care mai de care mai bine îmbrăcat. Numai Preda al meu era fără cravată, îşi scosese gulerul de la cămaşă peste gulerul hainei şi fredona nu ştiu ce melodie. Cu cravată sau nu, oricum privirile colegilor s-au îndreptat spre el, fiindcă acum toţi ştiau, chiar dacă nu vroiau s-o recunoască şi probabil le este greu s-o recunoască şi acum (sau o fi mai uşor acum, când nu mai este printre noi, cine ştie) că el era personajul important dintre noi toţi, cuvintele şi atitudinea lui aveau cea mai mare semnificaţie. S-a salutat cu câţiva dintre scriitori, s-au împărţit amabilităţi. Apăruse însă un subiect pentru toţi: cine-i spune că trebuie să-şi pună cravată?

Cred că Titus Popovici a deschis discuţia şi 1-a în­trebat dacă şi-a uitat cravata acasă, dar Preda a zis că nu, are una în cameră, dar n-are rost s-o ia că e cald, nici haina n-ar fi trebuit s-o îmbrace, dar... Discuţia s-a lungit mult pe acest subiect. Mi se părea că se şi joacă, deşi se prefăcea supărat pe toţi care încercau să-1 con­vingă că nu se putea duce la întâlnirea cu tovarăşul fără cravată. Într-un târziu, am intervenit şi eu:

- Domnul Preda, mă duc în cameră şi vă aduc cravata...

- Lasă, monşer, că mi-o iau şi singur, hai cu mine să ne uităm în oglindă cum vine.

În lift şi în cameră m-am purtat cu el de parcă ar fi fost un copil, i-am explicat că nu e bine să ne prindem la mintea altora care nu pot înţelege toate lucrurile, dacă li se pare lor că nu e bine fără cravată, o să-şi pună cravată şi gata, n-o să-şi piardă timpul cu toţi formaliştii. Şi apoi, deseară, după întrunire, suntem liberi să stăm şi-n cap...

- Bine, monşer, dacă aşa ziceţi voi...

După întâlnirea cu tovarăşul, am căutat să rămânem numai cu el, curioşi să aflăm ce s-a spus şi ce s-a hotă­rât. Ne-am plimbat pe faleză doar noi trei, Preda, Cornel şi cu mine.

- Nimic, monşer, a început el cu concluziile, vorbe de-ale lui, nu v-am spus eu că nu are ce face şi de-aia ne-a purtat pe drumuri. Să-1 filmeze pe el şi să-1 dea la televizor.

Noi însă voiam amănunte, să ne descrie cum a început, cine mai era în prezidiu, ce-au zis scriitorii, care a fost critic, care linguşitor, ce a răspuns cârmaciul, când a intervenit vâslaşa... N-avea chef de vorbă.

- Mâncare a fost, băutură? m-am interesat eu.

- Nu, monşer, mi-a retezat-o el scurt.

- Să-i fie ruşine, am vrut eu să pun capăt discuţiei, simţind că Preda nu e în formă.

Îl mai văzusem de multe ori în situaţia în care trebuia să-i scoţi vorba din gură cu cleştele şi învăţasem să-1 las în pace, când o să vrea, o să vorbească el.

- De ce să-i fíe ruşine, monşer?

- Pentru că e şeful statului, pentru că v-a luat pe toţi de la treburile dumneavoastră, pentru că şi aşa risipeşte banii pe tot felul de prostii, pentru că nu dădea de la ta-său, ci din ce ia de la noi toţi, pentru că...

- Monşer, mă întrerupe el calm. A făcut foarte bine că nu ne-a dat nimic. Nici nu trebuie să ne dea ceva. Noi suntem scriitori, să ne lase în pace, n-avem nevoie de nimic de la ei. Dacă ne lasă în pace, ne publicăm căr­ţile noastre, le vindem, ne luăm bani şi ne cumpărăm noi tot ce vrem.

- Aşa da, zic eu, dacă judecăm aşa...

- Păi numai aşa trebuie judecat, ce nevoie avem noi de ei, să facă bine şi să ne lase în pace.

Cred ca atunci a văzut Marin Preda ultima dată marea. În mai puțin de un an a plecat în marea călătorie. Daca trecerea a fost firească sau opera dușmanilor nu știu. E obligația altora să scoată la iveală ce nu era cu putință să se spună atunci.