Cartea nu e
închisă
Când sunt
coperţile strânse,
Lacătele sunt
neputincioase
În faţa luminii,
Cum nici gândul
care te-ar duce la femeia iubită
Nu poate avea
culori violente.
Nu este nevoie de
multe cuvinte
Ca să spui
timpului
Să păşească mai
calm.
Bunicul meu scăpa
cu-n oftat,
Iar celălalt
Cu o întrebare,
Dar amândoi
încercau să spargă
Coaja grea a
nucii
Încuiată în
deznădejde.
Închid cartea, se
lasă seara,
Deschid cartea şi
inima bate
Ca un ceasornic
cuplat
La taina
nesfârşitelor lumi.
Mi-e bine aici,
Dar te aştep să
vii,
Domn al Domnului
meu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu