Hamlet Tristul

Hainele negre

Care-mi acoperă trupul

Sunt un fals,

Ca masca actorilor de tragedii.

Cei care poartă măşti vesele

Sunt mai mincinoşi

Decât tatăl minciunii.

Eu însumi sunt fals

Ca sunetul unei tobe sparte,

Ca îndrăgostitul care visează doar sex,

Iar mama a fost cinstită

Doar când a ţipat că o doare

Ieşirea mea la lumină.

Du-te spre mânăstire, Ofelia,

Acolo colcăie negrul,

Mormintele,

Săbiile ruginite,

Tăciunele,

Capacul necurăţiei

Şi râurile de neputinţă.

Până mai ieri auzeam voci pe ziduri,

Acum pereţii sunt coşciugele

Fiilor tăi.

Ai mei.

Nicidată ai minciunii.

Atât mi-a rămas,

Aruncarea vălului.