Erai tristă ca o
potecă
Acoperită de
frunze,
De parcă noaptea
ar fi stăpânită de greieri
Şi zorile are fi
mai departe
Decât mâna
întinsă
A unui
îndrăgostit lacom.
Nu e la casa ei
Lacrima între
genele tale ca evantaiul
Din petalele
imaculate
Ale vieţii.
Chiar eu, bolovan
nearat,
Uitat la marginea
dealului cu scaieţi
Am uitat numele
întristării
De când, lovind
din aripe,
Se întorc agale
cocorii.
Nu-şi vor creşte
puii
Pe munţi,
Dar ştiu un cuib
cu poveşti
Sub umărul meu
stâng,
Cel care citeşte
Nepierirea.
Vântul adie
printre trestii
Când se alintă
floarea de colţ.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu