Apocrifa lui Van Gogh

M-ai întrebat, fiule,
Tu cu ce te alegi 
După ce mor eu.

Era atât de adâncă
Întrebarea
(Ca o pânză neacoperită,
Trimisă cândva de frate-meu,
Doftorul de suflete),
Că n-am mai putut să adorm
Şi au apărut semnele de nebunie.

Ştie toată lumea 
Că nu eram nebun ca nebunii,
Eram un nebun
Ca ăia care nu sunt nebuni,
Dar caută în ei
Până găsesc,
Iar când găsesc
O iau de la capăt -
Capătul lor
Fiind un fir
De ață
Căruia nu vor 
A-i face nod,
(Cum nu voia bunicu-meu 
Să dea cep butoiului de vin
Înainte de Paşte).

Şi după ce i-am tăiat urechea
Unui nebun adevărat,
M-am gândit iar şi iar la intrebarea ta
Şi am găsit răspunsul (un fel de).

Îţi voi lăsa mirosul din lanul de grâu,
Ceața,
Fumul din pipă,
Şi pânza acea de la frate-meu
(de care ţi-am vorbit):
E întinsă
Ca pielea de la tobă,
Ca vena porcului dus la înjunghiere,
Ca băierile inimii,
Precum coarda vocală a unei soprane,
Ca membrana femeii care-şi aşteaptă fătul
Ştiindu-se fecioară.

Ca fâlfâitul corbilor
De deasupra lanului.

Dacă ai ajuns până aici
Cu cititul, 
Înseamnă că eşti fiul meu
Şi pot să-ţi mărturisesc păcatul:
În dreapta jos,
Cu litere greceşti,
Pânza aşteaptă semnătura.

Dacă nu,
Vezi că mai e o pereche 
De ghete.
Caută şi acolo,
Poate mai păstrează
Urmele mele.