Emil Cioran era fiul din flori
Al lui Decebal,
Motiv pentru care nu s-a sinucis,
Dar nici nu a iubit puterea.
Fiind ardelean și fiu de preot,
Era mai înțelept decât șerpii,
Cum erau toți carpii,
Care au stat un mileniu la taifas cu ungurii
Și au acceptat să fie luați de proști
Până a ajuns armata română
La Budapesta, iar un soldat
În sfârșit, puțin cam obosit,
S-a descălțat de opinci.
Acum să judece orice om cu minte sănătoasă
Dacă era frumos să-și arunce obielele în Dunăre,
Când interesul lui era
Să le usuce la soare sau la vânt.
Și le-a agățat de turla parlamentului
Taman unde se făcuseră oarece legi împotriva românilor
(Piatra de la construcție
Fiind luată tot de pe Văile Oltului, Mureșului și Târnavelor,
Că la Jiu n-au avut curajul să se scalde
Că-i băgau oltenii cu capul la fund).
Lui Cioran nu i-au plăcut războaiele cu rușii
Și nici cu ungurii, cu nemții nici atât
(Cinste lui, că nici mie nu-mi sunt pe plac,
Dar orișicâtuși, dacă e nevoie…)
Și s-a dus la Paris
Să-i învețe pe urmașii lucidului Voltaire
Cum se pronunță corect
Ai sictir, viață.
Scena se petrecea la o cafenea
La care, la cerere, se serveau
Și produse nevegetariene.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu