Eu n-am mângâiat mâinile bărbaţilor,
Nici braţele lor de oieri, negustori, nişte jidovi
care parfumat care coperit de năduf,
miroseam uneori
cărţile saducheilor
fiindcă-i uram
râzându-le-n nas că nu pot citi învierea.
Şi sinceri erau: cum să creadă ei învierea când
nu se născuseră încăle.
Dar atingându-mă ei,
cu faţa în sus m-aşezam
şi, ca să nu le văd chipul (aşa se spune delicat la mutră),
priveam peste umărul lor
Pân' la cer.
Apoi, când nu ştiam dacă mai sunt sau nu sunt
femeie,
Te-am văzut bântuind pe poteci.
Tu te-ai făcut a nu şti
că aş trece prin preajmă.
Te fereai să te uiţi.
(Şi ştii tu de ce te fereai, hoţule, îmi vine să zic, şi chiar zic, adică dragule şi frumosule şi neascultătorule de părinţi,
certăreţule cu bătrâni, prieten de haimanale care-au părăsit casele, sărăntocule, singurătate, iubitule), dar nu aveai încotro
să te-ntorci
(căci nimeni n-a mai avut decât un singur drum, ca tine, săracule în drumuri),
şi când te-am văzut mi-am adus aminte: ochi de cer aveai.
Pe tine te iubeam eu când îi uram pe ei.
Şi ce tânăr erai, bătrâne,
Tinere, bătrâne domn,
(dar să trecem peste asta, e chiar o problemă filozofică)
acum pot să spun adevărul:
când ţi-am văzut ochii
m-a apucat tremuratul
Şi-am înviat.(Pun în paranteză că băietanii ceia de lângă tine
au crezut că am draci – habar n-am ce e aia. Dar ce ştiu ei, fie vorba între noi, singurii care ştim ce e cerul, suntem noi, merită să te superi pe ei?)
Dar altceva voiam să spun:
o fi păcat
că sărutându-ţi picioarele
mi-am zis:
moară Soarele,
piară mioarele.
Se uscă pleopele.
Sărută-mi genele,
Cu milă, atinge-le.
Pe ele le.
Nu mă alungă-mă.
Pe mine mă,
Învie-mă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu