Pe şapte guri
Scot fum
Şi pe şapte zeci câte şapte
Foc.
Se înroşesc dinţii
Şi-mi seacă spinarea.
Sângele uscat se-ngroaşă
Şi mă bat în blestemul
Celor ce n-au putut
Să-mi înfigă sub ceafă
Spurcatele lănci.
Nimeni n-a bănuit
Că sub solzi
Se ascundeau stele
Adevărate
Şi că numai aurul
Curăţit prin foc
Mă poate slobozi.
Pentru ce să port
Blestemul altora
Când al meu se-nconvoaie?
O lume de muşte
Tremură şi zbârnâie a gol.
Şi de-ar fi
Să scot odată cu
Focul pe care
Nechemaţii îl bănuie doar
Şi sufletul,
Tot am s-o aprind.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu