În tinereţe, cînd nu-mi cunoşteam adevăratele limite ale puterii, am încercat să mi-l iau model pe Mircea Eliade. Mai tîrziu, cînd mi-am dat seama de adevăratele lui dimensiuni, m-am jenat. Astăzi încerc să înţeleg ce ar fi putut să stea la temelia, oricît de şubredă, a unei asemenea ambiţii. Poate că visul. Avem cu toţii dreptul să visăm şi s-ar putea să nu fie o ruşine prea mare dacă ne vrem mai frumoşi, mai inteligenţi, mai morali şi mai talentaţi. Mircea Eliade e printre primii care ne învaţă că omul are nu doar limite, este dotat şi cu nebănuite forţe, adesea obscure, neştiute nici de el, nici de alţii. Sînt cunoscute de Dumnezeu, pentru cei din spaţiul mediteranean, sînt cunoscute de alţi Zei şi alţi Atotputernici, pentru cei de pe alte paralele şi meridiane, sînt cunoscute de alţi Părinţi, pentru cei de pe alte tărîmuri. In spaţiul şi timpul create de Mircea Eliade, este posibil orice. Cu o singură condiţie, simplă, dar nu comodă : să se respecte legile. Legile acelei lumi.
În lumea lui Mircea Eliade, aşa cum am perceput-o, nu există sus şi jos, viaţă şi moarte, cădere şi decădere. Există doar firesc. Un necesar şi o cauză, logice sau absurde, dar precis guvernate. După legi proprii, necunoscute, intuite doar de autor.
L-am admirat cu adevărat în clipa în care am observat că pentru el nu există religii adevărate şi mai puţin adevărate, apropiate sau depărtate de dumnezeire, dătătoare de mîntuire sau înşelătoare. În istoria religiilor sale, există adevărata democraţie. Ceva de deasupra politicului, contigentului şi prejudecăţii. Fără s-o spună, el pare a fi pus drept motto al gîndirii textul biblic „veniţi la mine toţi cei trudiţi şi înfometaţi şi eu voi da odihnă pentru sufletele voastre". Şi, totuşi aceste cuvinte lipsesc din opera lui. Probabil cu bună ştiinţă, pentru că în viziunea lui nu trebuie izgoniţi cei care nu cred în cel ce a rostit aceste cuvinte. Şi abia astfel pot veni la El toţi cei care aşteaptă o chemare.
Pentru mine, Mircea Eliade nu a fost niciodată o realitate. Mi-a plăcut să-1 consider un mit. O existenţă fostă sau viitoare, mai mult un sens decît un nume, mai mult un simbol decît o fiinţă. Nu ţin minte cum am ajuns prima dată la el. Bănuiesc că prin B. P. Haşdeu. Am descoperit în bibliografia Facultăţii de Limbă şi literatură română din Bucureşti o ediţie Haşdeu îngrijită de Eliade. S-ar fi crezut că nimic nu este mai simplu decît să completez o fişă şi să mîngîi apoi o carte. Iluzii de tînăr. A fost nevoie să mă cert cu cîţiva bibliotecari, să ameninţ, să mă justific de ce vreau tocmai acea ediţie. Noroc cu domnul Petrică, un bibliotecar bătrîn şi înţelept, iubitor de carte şi de tineri studioşi (în paranteză fie spus, ar trebui cîndva să se scrie şi despre eroii necunoscuţi din spatele frontului, domnul Petrică fiind unul din tre cei care au salvat multe cărţi de la pierzanie). Am constatat că ediţia de opere Haşdeu a rămas neterminată. Cu puterea de a trece de la o stare la alta, pe care doar tinerii o au, m-a cuprins o mare deznădejde : încă un lucru început, bine început, dar nedus pînă la capăt. Mi se părea, pe vremea aceea, o trăsătură specifică şi deloc onorantă, a culturii române. O dramă, poate chiar o tragedie. Mereu sîntem la început, de fiecare dată, trebuie s-o luăm de la capăt. Această spaimă nu m-a părăsit nici acum. Ştiu că pentru tot ce se întîmplă există cauze obiective, explicaţii numeroase, una mai logică decît alta, dar durerea rămîne. Nu sînt admiratorul drumurilor drepte, al sforilor fără noduri, al destinelor liniare, dar visez pentru cultura română (şi pentru istoria acestui popor) și un timp al continuităţii, al unei linişti îndelungi, al unor decenii fără cutremure de pămînt şi de istorie.
În ultimii ani de facultate, am avut şansa să mă apropii de câţiva profesori care-1 admirau pe Eliade şi îi cunoşteau bine opera şi mi-au explicat, în lungi discuţii în afara orelor de curs şi seminarii, adevăratele sensuri ale acestui destin, personalitate de excepţie în lumea literaturii, istoriei religiei şi emigraţiei româneşti. Ei se numeau Dumitru Micu, Eugen Simion, Gheorghe Frâncu, Cornel Mihai Ionescu. Tăceam şi ascultam (o, ferice vremuri, ştiam să tac, puneam întrebări doar în gînd, nu simţeam nevoia să am opinii şi să arăt că am fost şi eu în Arcadia!). Niciunul din cei numiţi mai sus nu-1 văzuseră pe Mircea Eliade, la acea dată, în carne şi oase. Un nou prilej şi o nouă dovadă, pentru mine, că se vorbeşte despre cineva care există doar în paginile cărţilor şi în închipuirile minţii. Impresia de mit se adîncea, trebuia să fac eforturi ca să mă conving că omul Mircea Eliade există cu adevărat. Recunosc că nu aceasta era problema esenţială, eu povestesc doar ce şi cum am trăit „alături” de Mircea Eliade. Încet, încet, am început să-1 apropii de Emnescu. La fel de nesfîrşit în tărîmul cunoştinţei, la fel de fără seamăn în vastitatea operei, la fel de neatins cu degetul sau cu gîndul. Noroc că aveam la îndemînă dovezi certe ale trecerii lui pe acest pămînt: cărţile lui, care acum puteau fi consultate la bibliotecă fără aprobări speciale.
La începutul anilor şaptezeci, am avut norocul să-1 cunosc pe Constantin Noica. Una din binecuvîntările unei vieţi. Cum se ştie, Noica l-a cunoscut bine, au fost prieteni, au fost legaţi unul de altul, dintre ei doi cel care a ales calea românească, rămînerea în ţară, a trebuit să plătească cu ani de temniţă şi domiciliu forţat această opţiune. In mod curios, şi Constantin Noica vorbea despre Mircea Eliade ca despre o inexistenţă. Cînd amintea numele lui, o făcea de parcă s-ar fi referit nu la o fiinţă concretă, ci la un model, la un arhetip. Mi-a povestit că ei doi au un pariu nescris şi nesemnat. Mircea Eliade demonstrase lumii că un român, un om de cultură ivit în spiritualitatea românească, se va împlini. Da, dar în afara lumii opresive. Noica voia să-şi arate sieși, şi dacă se poate chiar şi lui Eliade, că e posibil să-ţi împlineşti visul şi într-un timp şi un mediu neprielnice. Aici. Sub dictatură. Dacă am înţeles bine, problema era pusă în următorii termeni: Occidentul creează condiţii optime de împlinire unei personalităţii. In ciuda belşugului, al diverselor atracţii, intelectual se poate regăsi. Întrebarea era: cum să te împlineşti într-o societate prin definiţie anticulturală. Noica încerca un răspuns. Pusese rămăşag propria-i viaţă. Eu cred că 1-a câştigat. Mircea Eliade şi Constantin Noica sînt nu doar două nume de referinţă, doi prieteni, doi oameni de cultură. Sînt şi două destine. Două răspunsuri la aceeaşi întrebare: cum iese omul de cultură român în lume ? Încerc un răspuns, nu este al meu, de aceea am curajul să-l notez. „Dar mai presus de toate, fii credincios ţie însuţi".
În anul 1980, în lungul şir al şanselor legate de numele lui Eliade, s-a mai ivit una. Profesorul şi prietenul meu Eugen Simion, cu care eram la Paris (în singura mea ieşire în afara cortinei), m-a anunţat că-l putem vizita pe Mircea Eliade. M-am bucurat formal. Am refuzat să mă gîndesc cum va fi, nu mi-am făcut nici un plan legat de această întâlnire, nu aveam să-i spun nimic şi nu voiam să-1 întreb nimic. Cel mult să mă conving că există.
Există. Într-un apartament nici mare, nici mic, într-un cartier faimos, ca toate cartierele Parisului. Ne-a deschis uşa un bărbat frumos, înalt şi subţire. Purta părul lung, avea ochelari, părul încărunţise, dar nu părea bătrîn. Era aidoma unei fotografii pe care o aveam de la domnul Noica şi pe care o mînă sigură caligrafiase simplu: ,,Lui Dinu cu o dragoste de dincolo de ocean”. Între mine şi el nu se mai afla acum oceanul, dar nici nu eram prea aproape unul de altul. Omul exista în adevăr, dar misterul nu încetase să existe. Puţini oameni din cîţi am cunoscut s-au suprapus exact peste imaginea pe care mi-o făcusem, aşa cum s-a întâmplat cu Mircea Eliade. Nici distant, nici familiar, nici intimidant, nici prietenos, nici rece, nici jovial. Un om. Chiar ca toţi oamenii, în aparenţă, fireşte. M-a întrebat ce profesori am avut, ce a însemnat pentru mine Universitatea. M-a întrebat care sînt scriitorii importanţi ai literaturii române contemporane. Auzise de mulţi, fireşte, pe unii îi şi cunoscuse, voia doar să mai audă încă o opinie. I-am oferit, jenat, o carte cu dedicaţie...
Pereţii nu erau tapetaţi cu cărţi, cum mă îndemnau prejudecăţile mele, doar cîteva rafturi. Cărţi şi dosare, una peste alta, în dezordine aparentă. O haină maro, cu cotiere, mîini albe, cu degete lungi, unghiile îngrijite. Cîteva tablouri pe perete, cu culori şi semnături româneşti. Privirea vie, în spatele lentilelor groase, ca la Marin Preda. Ochii mai puţin iscoditori, dar mai limpezi. Fruntea lată, bărbia ieşită în faţă, şi pipa, nelipsita pipă. Vocea fermă, fără asprime, deosebit de clară. Şi accentul ca al oricăruia dintre noi. Limba română rostită la Bucureşti... Nici un truc. Nu-şi căuta cuvintele, nu uitase niciunul, nu-i venea în minte nici un echivalent din multele limbi pe care le ştia, îi ajungea limba română ca să se exprime... Mi-a oferit două cărţi cu dedicaţie : Nouăsprezece trandafiri şi L'epreuve du labyrinthe. M-a întrebat mai înainte dacă le am. Nu le aveam. Am avut impresia că mi-ar fi dat toate cărţile pe care le-a scris. Nu pentru că ar fi vrut să mi le dea mie, ci fiindcă voia să ajungă în ţară... Puţin adus de spate. Nobila ţinută a celui care întîrzie aplecat deasupra cărţi lor. Neras de curând, mai exact, ras neglijent, fire albe rămase pe obraz şi în jurul buzelor. Gîtul subţire, firav, ca de pasăre. Omul e mai mult pasăre, păsările zboară. Tapetul de un gri deschis, odihnitor, ferestrele mari, cu lumina inconfundabilă a Parisului, lumina impresioniştilor.
Mă uit în propria-mi palmă. Mîna aceasta obişnuită, ca a tuturor oamenilor, s-a atins de mîna lui Mircea Eliade. Această frază nu aparţine unui scriitor romantic. E singura dovadă, a mea, că Mircea Eliade a existat. O binecuvîntare pentru cei care vorbesc limba română şi gîndesc în cuvintele ei.
P. S. Literatura română s-a îmbogăţit în urma acestei întîlniri. Eugen Simion a editat, de îndată ce s-a întors în ţară, volumul In curte la Dionis. Prefaţa promisă de autor cu acest prilej a fost trimisă cu promptitudine. Ea se află în fruntea volumului scos de Cartea Românească.
Articol publicat în revista Caiete critice, nr. 1-2/1988, p. 108-111, revistă apărută abia în primăvara anului 1990.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu