Marin Preda - Un om pentru eternitate

Era bun şi mărinimos. Cînd se hotăra în sfîrşit să spună nu, o făcea după ce elimina toate circumstanţele atenuante, din care nu excludea lipsa de experienţă a celui în cauză, proasta influenţă a mediului, greutăţile materiale. Era cult, fără să se laude cu ultima carte citită şi pot să depun mărturie că foarte mulţi scriitori de azi au fost citiţi de el pagină cu pagină. E drept, n-o spunea, pentru că nu-i plăcea să vorbească, lăsa pe cei din jurul său să spună tot ce ştiu, ca apoi să-şi rotunjească impresiile, să vadă cum poate părea un lucru cunoscut de el dacă ar fi privit din alt unghi de vedere. Avea vocaţia ascultării şi din cîţi oameni am cunoscut, niciunul nu avea puterea de a asculta mai mult decît el. Punea întrebări, ca şi cînd n-ar fi ştiut niciodată nimic, şi de aici impresia celor superficiali că e străin de ce se petrece în jurul său. Asta nu înseamnă că răbdarea lui nu avea limite. Era de-ajuns să surprindă o sămînţă de minciună, ca interlocutorul să fie pe cetluit pe vecie. De aici, poreclele pe care le găsea şi care, odată rostite, nu se mai dezlipeau în veci de cel încriminat. Nu dispreţuia nimic mai mult decît falsul şi nu avea deziluzie în faţa răului, ci în faţa fructului înroşit, găunos pe dinăuntru. Cred că pilda cea mai dragă i-a fost pilda smochinului înfrunzit şi fără roade. Aşa se explică răbdarea cu care citea sutele de pagini şi nedumerirea că n-a găsit apa care să-i astîmpere setea. Şi cu toate acestea, nu bîrfea, nivelul observaţiei lui nu cobora în trivial, iar sentinţa cea mai aspră îmbrăca forma : ..domne, nu e !"

Despre el nu vorbea, şi ori de cîte ori i-am amintit vreun fragment din cărţile sale, cerînd lămuriri suplimentare, relua povestea relatată în roman, cu o exactitate de stenodactilogramă, adăugind farmecul inegalabil al vocii şi gesturile mîinii pe care nu le voi uita pînă la capătul zilelor.

Şi deşi omul făcea una cu opera sa, vreau să spun că nimic din ce-a crezut n-a trecut în paginile cărţilor atenuat şi niciun rînd n-a fost lăsat de-o parte de teama de-a nu supăra, el însuşi era o valoare estetică, nu numai prin spusele sale, ci prin acel aer pur pe care-1 împrăştia în jurul său, făcîndu-te şi pe tine să te simţi mai frumos, capabil de lucruri înalte. În preajma lui îţi făcea plăcere să te simţi om şi el făcea totul să te înalţe. Nu avea apucături de stăpîn şi nu-mi amintesc niciun gest al său care să-i trădeze dorinţa, atît de răspîndită la alţi confraţi, de-a fi patron. Nu strivea pe nimeni, căci avea convingerea nobilă că pe lume este loc pentru toţi, şi cine va răbda pînă la sfîrşit în întrecerea cu sine, acela va ieşi biruitor.

L-am însoţit, alături de alţi doi oameni care-l stimau — Laurenţiu Fulga şi Cornel Popescu — în Siliştea-Gumeşti şi am mers, pe un drum desfundat de ploi, pînă la cimitirul în care îşi dormeau somnul veşnic părinţii lui. Noi, cei trei, ne-am retras, lăsîndu-1 cu sora lui Ilinca să depună buchetul de flori. Din cele 50 de garoafe aşezate pe stîîp, una s-a desprins şi a căzut pe mormînt. S-a aplecat şi a pus-o la loc. A căzut încă una. S-a aplecat şi a cules-o şi pe aceea. O floare s-a încăpăţînat să se desprindă din nou. S-a aplecat încă o dată.

— De ce, s-a auzit pînă la noi întrebarea, nu aţi trecut şi anul mamei? Să puneţi şi anul cînd a dispărut ea.

— O să pun să scrie, a promis Ilinca.

O garoafă a căzut din nou pe mormînt. A ridicat-o, a aşezat-o cu grijă la loc şi s-a îndepărtat.

Am îndrăznit abia peste două săptămini, cînd am citit ”Cel mai iubit dintre pământeni” și am dat peste zguduitoarele pagini despre moartea mamei lui Petrini, să-1 întreb dacă era acasă când i-a murit mama. Mi-a spus că exact în ziua aceea n-a fost, fusese puţin mai înainte, dar ştie cum a fost.

Într-o duminică, ultima duminică din viaţa lui, făcîndu-mi o vizită de familie, m-a întrebat dacă ştiu a cîta poruncă e cea cu furtul. I-am răspuns că a opta. „Ai Biblia, zice, ia citeşte”.

Am citit.

— Aşa se va chema cartea, a zis, „A opta poruncă”. O carte de 150—200 de pagini. Apoi mi-a spus ce va cuprinde noul roman, cum şi de ce va muri bătrîna ţărancă.

A venit apoi lîngă mine. Cu felul lui mereu interogator, a întrebat :

— Dar deşertăciunea ? Ştii unde scrie despre deşertăciune ?

Am găsit şi am citit pasajul din „Eclesiastul": „O deşertăciune a deşertăciunilor, toate sînt deşertăciune”.

—    Înţelegi?, mă întrebă.

Am dat din cap.

— Vezi, asta e. Păi, dacă totul e deşertăciune şi ideea de deşertăciune e deşertăciune.

A început să rîdă, ritmic, sacadat, cu pauze mari. A tăcut. Nu mai rîdea. Poate era supărat pe ideea deşertăciunii, poate era fericit că zădărnicise filozofia lui Solomon: ceea ce ne-a lăsat era o mănuşă aruncată hazardului — nu totul e deşertăciune.

Petre Anghel, ”Marin Preda – Un om pentru eternitate”, Ramuri 1905-1980, volum jubiliar cu prilejul împlinirii a 75 de ani de la apariția primului număr al revistei, p. 39