Tudor Arghezi, Mi-e dor de tine

Mi-e dor de tine, zvelta mea femeie,

De gura ta de orhidee,
De sînul tău cu bumbi de dude,
De buzele-ţi cărnoase, dulci şi ude,
Mi-e dor de tot ce se ascunde,
De şoldurile tale tari, rotunde,
De genunchii tăi mi-e dor,
Să-mi strîngă capul înlăuntrul lor.
Dă-mi pe limbă să le bea
Balele tale calde, mult iubita mea,
Femeia mea, durerea mea şi viaţa mea.

Tu nu ştii, că la rău şi bine,
Inima, gîndul meu, lipite sînt de tine,
Ca iedera te înfăşoară
Sufletul meu, cu frunza lui uşoară.
Tulpina ta se-nalţă pîn’ la stele
Strînsă de vrejul gîndurilor mele.
Tu nu ştii că eşti totul pentru mine,
Lumina mea şi zările senine,
Văzduhul nalt şi apa ce o sorb,
Sufletul meu fără de tine-i orb,
Mîna tînjeşte, mintea se-nconvoaie
Ca spicul de săcară fără ploaie.
Pămîntul meu te cere, cerul meu,
În care-aud şoptind pe Dumnezeu.
Grădina mea cu poame delicate,
Fântâna mea cu ape ridicate
Ţîşnind în sus în soare
Şi-aducătoare de răcoare.

Vino, femeia mea, să te mîngîi
De-a lungul pînă la călcîi
Cu buzele, cu ochii, cu visarea.
Mă uit la tine, te frămînţi ca marea,
Din spume de dantele, din talaze,
Cu peruzele, cu zmaralde şi topaze.
Strecoară-te subt luntrea mea şi lină
Du-mi-o-n adînc şi în lumină.

Te cînt ca un copil bătrîn,
Lasă-mă să mi te-adorm pe sîn,
Lasă-te-ntreagă să îţi leagăn moale
În luntre farmecele tale
Şi frumuseţile tăcute.
Bijuteria mea cu pietre neştiute
Decît de robul tău care te cîntă,
Vino încet şi mă-nveşmîntă
Cu sufletul, cu carnea ta,
Pe care nu o pot uita.
Tu eşti iubita mea,
Stăpîna mea,
Durerea mea şi bucuria mea.
Noi sîntem unul amîndoi
Ca un altoi lîngă un alt altoi
Şi-n lumea toată suntem numai noi,
Ca două cărţi legate într-o carte,
De-a pururi, zi cu zi, pînă la moarte.
Să nu mai ştiu de nimeni, de nimic,
Puiule mic,
Nufărul meu deschis
Plin de parfume rare şi de vis.
Vino grădino,
Vino senino.
Vino încet ca zborul tiptil de rîndunea
Iubita mea, femeia mea.