Unde se duc, iubito, corăbierii
Şi în ce limbă se înţeleg cu singurătatea
Am încercat să aflu de la un cocor
Rănit într-o aripă,
Iar el mi-a răspuns
Sâsâind: unde-i tristeţea.
Tristeţea era şi sub aripa mea
Speriat să nu te pierd prin păduri
Desfrunzite.
Vântul e fără milă
Cu runzele uscate.
Mă tem de depărtare
Ca melcul
De chemările amăgitoare
Ale primăverii.
E bine că anul acesta
Viscolul a fost amânat,
Iar zefirul de primăvară
Se odihneşte pe muzele tale
Roşii ca păcatul nerecunoscut
Al roşcatei adamice.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu