Poetul e singurul muritor
Cu obrazul curat
Şi singurul care vede prin întuneric
Fără s-o întrebe pe înţeleapta buhă
Unde se ascund stele înspre ziuă.
Când se bat prea multe monede
În profile crăieşti,
Poetul se urcă pe munte
Şi se adapă cu rouă.
Tristeţea lui Mihai
Era mai adâncă decât Marea Neagră,
De aceea i-a spus iubitei că vrea să moară,
Pe când el visa la ramuri de tei,
Singurele care îmbălsămează cuvintele.
Când e lovit
Poetul nu poate fi afectat decat de o piatră
Cu diamante,
Iar ea să fie prăvălită din coroana
Nazariteanului.
Obrazul poetului era alb
Ca floarea de bumbac.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu