Pământ de câmpie

Negru fără păcat,

Ca braţul unei mulatre,

Lipicios ca magiunul.

O fi ştiut ceva Solomon,

Altfel n-ar fi alergat de nebun.

Când vine primăvara

Ţâşnesc izvoare verzi,

Ape strecurându-se printre pietre

Ca nurii curtezanelor.

Aici razele soarelui

Lovesc perpendicular

Întâi ating privirile,

Coboară spre inimă,

Când sunt ţintite picioarele

Bărbaţii devin vulnerabili

Ca iutele Achil.

Vorbeşte,

Deschide pianul,

Alege clapele

Care sensibilizeaza pietrele.

Eu voi mângâia petalele,

Floare de colţ.

Vraja muntelui

Cândva te-am chemat în câmpie,

Era întinsă ca o mare de verde,

Eram tânăr cu aripi în braţe

Şi nu ştiam că vigoarea se pierde

Dobrâsem câţiva brazi cu securea,

Chiar un munte urcasem pieziş

Dar fără să-i pese că nu-i încă vremea,

Cucul s-a strecurat în sân pe furiş.

Cânta despre ce păţise odată un urs

Care s-a luat dup-o vulpe roşcată.

Eu însumi mă amăgesc privind zorii

Şi-mi joc la barbut viaţa toată.

Era să-mi pierd norocul şi harul,

Să devin ţepos ca bătrânul arici,

Dar tocmai atunci am auzit glasul

Şoptindu-mi zâmbind: sunt aici.

Erai departe, peste munţii înalţi,

Poate în ceruri cu multe planete.

Puteam deveni infirm sau lunatec

Şi am preferat să te prind în sonete.

Perete alb

Inăuntru va fi alb imaculat

Ca să se asorteze

Cu sinceritatea privirii,

Apoi vei călca pe covor oltenesc

În care spicele se resfiră spre infinit.

Te vei aşeza

Ca o pasere adevărată

Pe cea mai firavă dintre etajeră:

Umărul meu emoţionat

Ca o trestie.

În rest, verde,

Chiar dacă nu există cai verzi,

Dar nebunii adevăraţi

Din neamul meu

Toţi au visat în culori.

Te voi asculta în tăcere,
Ştiu că sirenele cântă.

Desen în creion

De când m-am îndrăgostit

De verdele ierbii

Nu mai las la încrucişări de drumuri

Năframă albă,

Sunt sigur că iubirea

Nu va fi niciodată pătată

De sânge.

Şi nici uitarea

Nu va acoperii palmele

Care ţi-au desenat chipul.

Chiar acum

Retuşez un colţ de literă

Şi introduc griul ambiguităţii

Ca să nu te mai poată

Descifra nimeni.

Dar tot te strig.

Ninge cu lumini

Ninge ca un râu de câmpie,

Ninge oblic,

Calm, cum mă certa bunicul matern.

Îl chema Lazar

Şi se credea fiul celui înviat din morţi

Sau al celui ajuns

În sânul lui Avraam.

Dar pe vremea aceea eu iubeam

O fată care nu mă ştia după nume,

Doar treceam unul pe lângă celălalt

Şi se oprea timpul în loc,

Iar eu făceam cunoştinţă

Cu legile absurde ale transpiraţiei.

Ninge cu Soare

Şi mă gândesc la tine

Fără să ştie

Dacă albul zăpezii

Sau lumina îmi udă

Viaţa.

Lăcrimez

Şi mie bine.

Nu plânge,

Tocmai îţi mângâi numele.

Fabulă friguroasă

Abia aştept primăvara

Să ies, în sfârşit,  din bârlog,

Iar cumătra vulpe să zică:

Parcă nu mai eşti boşorog.

Cuvinte de-acestea urâte

Aude de la nişte golani,

Ea are amintiri foarte vii

În care nu-i vorba de ani

Şi nici de cât dai tu acum

Ca să-ţi întorc mai apoi,

Că nici eu când fuse gravidă

Nu i-am zis că pare cimpoi

Ba chiar i-am lăudat blana

Şi mersul de tânără doamnă,

Iar pentru o vorbă cinstită

Am dus-o bine o toamnă.

În anul care s-a scurs mai apoi

Ajunsesem foarte aproape

Încât trecând peste-un pod

Chiar am mângâiat-o pe spate

Pe la mijloc a ieşit cu bucluc

Că era să ne ducem de-a dura

Noroc că a sugerat dumneaei

Să ne ţinem prinzându-ne gura.

Amintire

Erai atât de frumoasă

Încât mi-am dus mâna la cap

Să văd dacă mai şade pe umeri

Sau a luat-o la vale

De ruşine,

De emoţie,

De teamă

Că n-ai să mă vezi

Sau de mă observi

Tot una va fi.

De atunci tot cresc

Cu fiecare răsărit de soare

Şi mă întreb

Cine e fericitul

În ochii cui te scalzi.

Şi tot de atunci

Scriu poeme

Fără să-mi pese

Că le spulberă vântul.

Muze dormind

Ce frumos doarme tinereţea,

Muză văduvită de timp

Şi de griji.

Umărul tău

Este ca streaşina templului,

Alunecos ca marmora

Unei statui greceşti.

Să nu mai plângi.

Am cercetat arhivele vechiului vatican,

M-am strecurat pe sub rafturi

Ca puiul unei pisici,

Ca un şoarece pus pe şotii:

Nu există muze

Cu lacrimi

În colţul genelor.

Poeţii au fost inventaţi

Ca să şteargă amintirile negre.

Au ieşit ghioceii, iubito.

Plinius Bătrânul

Cenuşa nu acoperă totul

Chiar dacă nori negri

Sperie păsări

Şi fiarele câmpului

Nevăzătoare în noapte

Aleargă cu viteza blestemului.

Spre Pompei voi păşi grijuliu.

Vechi comandat de armate de vis,

Ostaşii neliniştii mele

Vor mărşălui cântând osanale.

Nu tot ce arde sub Soare

Se schimbă-n cenuşă

Iar pasărea Phefenix

Nu e poveste

Cum nici eu nu eram doar umbră

Când te-am aşteptat la fântână.

Nu apă ceream,

Eram obosit

De lungile drumuri,

Şerpuitoarele căi,

Lătratul de câini

Îmi spărsese timpanul,

Lupi depărtaţi îşi lingeau flămândele răni,

Harpa suna ca o sârmă-nvechită,

Vocea doar putea

Să îngâne chemarea.

Poţi să vii sau să pleci,

Cresc aripi

Şi vântul adie.

Cenuşa ajunsă în nori

Reînvie. 

Noapte fără Lună

Ar fi trebuit să dormi ca un prunc,

De-ar mai şti cineva ce trebuie şi ce nu

Când nopţile au uitat

Să mai fie gazdă de stele

Iar îndrăgostiţii

Nu mai cred în lunge poeme

Cu poveşti despre o Juli credulă.

Eu înaintez melancolic

Pe un drum de ţară

Fără lumină şi indicatoare

Fiind singurul care strigă

Că dincolo de aşteptare

Doarme iubirea

Pe un tron regesc.

E palidă

Ca lumina Lunii,

Timidă ca lebăda care nu reuşeşte

Să cânte.

Somn uşor, drum de munte,

Noapte bună, floare de colţ,

Mai am preţ de-o viaţă

Şi ajung.

Spre ziuă

Ţipau razele lovind fereastră

De parcă toţi cocoşii lumii

Primiseră ordine cereşti

Să-mi spună

Că mă aştepţi în faţa pianului

Şi cânţi simfonia destinului.

Cheamă-mă

Să descifrăm

Urmele de aripă

Ale dorului încărcat

Cu aşteptări.

Bate pendula.

E timpul să-mi şterg pleoapele. 

Nu e vis.

Ieşirea din senectute

Mă surprind

Din ce în ce mai des

Ţinând palma la gură

De teamă să nu vorbesc cu morţii.

Se aleargă cu viteză prea mare

Spre nicăieri,

Iar cerul nu mai spune nimic

Privirilor.

Mă întreb

Cine pe cine e supărat,

Dar pădurile care asigurau ecoul

Sunt de mult rumeguş.

Sunt semne de bătrâneţe

Aceste nelinişti

Ca şi teama că lumea curge

Spre deltă

Cu tendinţa de-a deveni

Fiecare muritor un fir de nisip.

Până nu devine toată apa

O baltă,

Plimbă-ţi palmele, iubito, în roua dimineţii

Şi atinge-mi buzele

Cu degetale tale fine

Ca tuburile unui nai măiastru.

Sau ca fluierul lui Pan.

PSALM

Din adâncul gropii, domnule,

Unde m-au aruncat oamenii

Dornici cu toţii să privească de sus,

Capabili să jongleze ca saltimbancii pe picioroange de plop,

Strig către tine.

Din adâncul neputinţei

Unde mă trimite carnea trupului meu.

Din fântână seacă, precum Iosif,

Trădat de fraţii săi invidioşi

Pentru o cămaşă colorată

Şi capacitatea de-a visa şi citi visele.

Din cuptorul cu jar pregătit de babilonieni,

Din gura stricătorilor de limbă,

Şi a mâncătorilor stimei de sine,

A cinicilor,

Trădătorilor de neam,

Calpuzanilor de istorie,

Băutorilor de mituri sfinte.

Strig spre tine,

Fiul lui David.

Sunt mut ca un rob

Prins la furat.

Pune-mi tu cuvinte pe buze.

Promisiune

Am înviat de mai multe ori,

Deşi după prima trădare

Eram sigur că nu-mi voi reveni,

Dar mai aveam de trecut

Prin vama părăsirii.

Aici şi acolo

Se plătea cu halcale mari dint trup

Ca în basmul cu gheonoaia

Care prinsese gustul cărnii de om.

Aşteptam să mă laşi singur

Dar nu ai făcut-o

Şi m-ai convins

Când ai spus vântului

Că ai pieri o dată cu mine,

Neexistând regat fără rege

Şi vânt fără zid să-l oprească.

Voi avea grijă

Să fii lângă mine

La marea înviere.

Cocorul de ieri

Ieri am văzut un cocor

Traversând norii

Cu siguranţa magnetului care atrage

Inimile în suferinţă.

Sau pământul uscat

Care plânge după nori.

Ieri îţi citeam gândurile

Privind palma ta obosită

Cu treburile zilei,

Dar calda ca un gard

Prin care trec

Sărutările soarelui.

Ieri cocorul împrumutase

O aripă de la tine,

Eu îi dăruisem una a mea.

Astăzi

E tot ca ieri,

Chiar dacă nu mai zboară

Deasupra mea.

Poate a ajuns peste fruntea ta tristă

Şi renaşti.

BACOVIANĂ

Norii care trec nepăsători,

Văduva care vrea să se mărite

De îndată ce va scoate cloşca pui,

Versurile fără rimă

Care nu-şi mai găsesc verbul.

Nu mai aude eu bine,

Sau chiar nimeni nu mai spune

Nimic intersant

Şi i se face agenda la agenţiilede presă.

Un bolnav de secţia de psihiatrie

Spune că nu poate trăi fără muncă.

Şi muzica aceea botezată

De profundis.

Tot nu înţeleg de ce mi-e somn.

Întâlnire

Întristarea nu vine cu sania

Şi nu ajunge la mine odată cu seara,

Nefiind carte poştală

Sau ştire de presă

Ca să-mi intre în viaţă

Fără consimţământ.

Tu însăţi, iubito,

A trebuit să aştepţi

Până mi-am şters lentila

Aburită.

Nu era ceaţă,

Nu plouase de când eram tânăr,

Pe Bacovia nu-l citesem de la exaemenul

De intrare în senectute

Şi, totuşi, lemnele de brad scoteau fum.

Te aştept pe drumul nebătătorit

Care nu duce nicăieri,

Iar trestiile plângătoare

Se prind fără rădăcină.

Ca o iubire absurdă.

Solomon de Balasan

Cuvântul înţelepţilor

Aduce linişte,

Venind din două izvoare.

Primul e cald ca lumina

Din ţinutul cornului de aur,

Iar celălalt ca răcoarea din munţii dacilor.

Limba dulce e ca pomul în floare,

Când e şi înţeleasă de zei

Face minuni,

Degeaba dau proştii de pomană,

Că nu are Iahve nevoie de pandişpanul lor,

Cum nu au femeile frumoase ca tine

Trebuinţă de vopsele date cu mistria.

O inimă veselă,

Ca a mea, iubito,

Face şi morţii să zîmbească,

D-apăi pe tine,

Floare de colţ

Crescută din spărtura inimii mele.

Solomon de Balasan

Cuvântul înţelepţilor

Aduce linişte,

Venind din două izvoare.

Primul e cald ca lumina

Din ţinutul cornului de aur,

Iar celălalt ca răcoarea din munţii dacilor.

Limba dulce e ca pomul în floare,

Când e şi înţeleasă de zei

Face minuni,

Degeaba dau proştii de pomană,

Că nu are Iahve nevoie de pandişpanul lor,

Cum nu au femeile frumoase ca tine

Trebuinţă de vopsele date cu mistria.

O inimă veselă,

Ca a mea, iubito,

Face şi morţii să zîmbească,

D-apăi pe tine,

Floare de colţ

Crescută din spărtura inimii mele.

Chestionar fatal

Dormisem ca un prunc

Deși se auzeau sirene trecând

Și pendula bătea ritmic

Pierderile la bursa timpului,

La nopțile cu nesaț.

A uitare.

Aș fi vrut să mă trezesc

Dar îmi plăcea și alunecarea pe ape,

Corabia care mă ducea

Spre Pontul Euxin.

Fericirea neștiinței,

Fericirea sfârșitului,

Pierderea fricii,

Întâlnirea cu Zeul Luminii.

Eram treaz,

Era vis?

Întrebările nu au rost

Când apare judecătorul

Cu barosul dreptății în mână

Și planetele țâșnesc în dezordine

Ca moleculele șampaniei.

Și Domnul meu m-a întrebat

Cu voce clară ca adâncul din apele nepoluate

Ale originii.

Ai doua răspunsuri, a zis,

Cu da și cu nu.

N-am avut curajul

Să răspund.

Învață-mă să spun da,

Învățătorule.

Punctul fix al cercului rupt

Mă cheamă infinite drumuri la ele,

Cu muzici plăcute

Şi unde şerpuitoare

De parcă toate valurile mărilor

S-ar împleti în funii de argint.

Ca un bătrân muribund

Cu simţurile atrofiate

Incapabile să răspundă la stimuli,

Ca o deltă uriaşă de fluviu

Se strâng neputinţele

Când vreau să zbor

Şi pământul trage de mine

Cu magneţii unei performante

Macarale.

Şi cleştele fuduliei

Şi luxul iahtului

Şi parfumul fin

Şi bucatele nenaturale dar rotunjite

În malaxoarele falsurilor

Şi muzica asurzitoare

Şi capul care vâjâie

Bâzâind ca musca într-un clopot cu pereţi de tobă.

Şi tu, Poesie,

Singura salvare de pe rotundul  pământ

Dacă m-ar părăsi îngerii.

De la Psalmul 137

N-am cum să laud acest babilon

Care nu are mal,

Nu are cap,

Iar mâna lui dreaptă înşeala stânga

Numită doar că e de margine

Şi să nu mai priceapă nici înţelepţii

Vreo iotă din adevărul rostit de poeţi.

Dar nici pământul sfânt

Nu mai e sfânt

După ce au tras atâţia câini

Din covorul primit de tata moştenire

De la mama lui văduvă.

Apocalipsa nu e sfârşitul lumii

Şi nici descoperire pentru cei aleşi.

Mi-a spus înţeleptul că atunci

Când broaştele vor lua formă de peşti

Iar credinţa va fi scrisă

Pe fundul unei prostituate

Se poate rosti cu claritate,

Cuvântul sfârşit.

Tablou cu ramă albă

Albă ca neaua

E oraşul din vis,

Albi sunt trecătorii,

Albe ferestrele,

La fereastra albă

Aşteaptă fiica Împăratului Alb.

Pictorul caută

Cu lăcomie

Un punct lipsit de alb

Alb de zinc,

Alb de titan,

Alb din contrast cu negru,

Din seninătatea înţeleptului,

Din liniştea senilului.

Norocul a venit

De la prinţesa Dona Alba.

Uneori obrazul ei se colorează,

Poftele acoperă albul

Şi puritatea triumfă ca fecioria

Adolescentei dintr-o inexistentă

Mânăstire albă.

Cheamă-mă în punctul întunecat

Al albului tău.

Tablou cu ramă albă

Albă ca neaua

E oraşul din vis,

Albi sunt trecătorii,

Albe ferestrele,

La fereastra albă

Aşteaptă fiica Împăratului Alb.

Pictorul caută

Cu lăcomie

Un punct lipsit de alb

Alb de zinc,

Alb de titan,

Alb din contrast cu negru,

Din seninătatea înţeleptului,

Din liniştea senilului.

Norocul a venit

De la prinţesa Dona Alba.

Uneori obrazul ei se colorează,

Poftele acoperă albul

Şi puritatea triumfă ca fecioria

Adolescentei dintr-o inexistentă

Mânăstire albă.

Cheamă-mă în punctul întunecat

Al albului tău.

Adormirea maicii

Bine faci că dormi, iubito,

Aşa proceda şi mama

Când simţea că sunt agitat.

Îmi acoperea fruntea cu palma ei

Ca o năframă încălzită

De Soare,

Cânta mami-mami, puiul mamii,

Şi ceva despre o raţă care venea de la baltă,

Raţa făcea un ou,

Oul era dat lui Petrişor,

Eu eram beneficiarul.

Ce făcea copilul cu oul de raţă

Nu mai ştiu,

Eram de mult prinţ

Şi călăream cai nărăvaşi

Care mă duceau la prinţese

De pe alte tărâmuri.

Somnul mă cuprindea

Cum azi reuşesc braţele tale:

Valuri ale mării de călduri temperate.

Şi ritmul tangoului.

Apocaliptică

Mă voi spăla pe faţă cu poezie,

Este atâta poluare în creierele bătrânilor

Încât copiii şi nepoţii lor par vopsiţi cu păcură

Şi doar uneori fac fardurile din ei

Nişte mineri urangutani.

În rest, iubito,

Pe cap de vită furajată

Situaţia pare onorabilă.

În Piaţa Obor,

La Matache,

Lache şi mache,

Ioneasca şi popească,

Crinul şi lebăda,

Viorel şi Cretinel,

Parlamentari, parlamagii, pârnăiaşi, ministraşi

Îşi iau lefurile la timp

Cu o precizie de ceas elveţian.

Între noi fie vorba

Nici Elveţia nu mai este ce-a fost,

Din fostul rege care se hodinea pe-acolo,

Miluieşte-l Doamne

Şi să-i dea Ilici ce n-are,

A ieşit o ţuică de dude.

Nu te atinge de ea,

Miroase a putoare,

Iar eu ştiu un plop la marginea unei vii.

Vino,

Dacă noi doi rămânem vii

Sunt şanse ca după potop.

Apriga supărare

Ce frumoasă eşti,

Ce nuri arăţi cui vrea să te vadă,

Cât de lungi îţi sunt întinderile

Şi ce apetisante gropiţele din obraz,

Ce insomnii îmi creezi,

Realitate băloasă.

Chair acum te-aş strânge de gât,

Mamă de prostituate,

Centuristo,

Vedetă de carnaval,

Artistă de bâlci,

Lipitoare de dorobanţi,

Te-aşi arunca în iad, vrăjitoare,

De n-ar ţâşni din laptele sânilor tăi

Poezia.

Ars poietica

Printre rânduri scria poetul

Ce-şi amintea din trecutele vieţi,

Că el prin Egipet vorbise cu timpul,

Iar piramidele îi fuseseră umbre.

Nu cresc trandafiri bujoraţi

Pe unde n-a fost semănată iubire,

El a fost străin de la început pe pământ,

De când i se ursise se lucească pe cer.

Cătălina se îmbătase cu frunze de tei

Şi nu voia să intre în lac.

Îşi pleca urechea la veşti de războaie

Şi credea că timpul se măsoară în ani.

Dar ce frumos au murit amândoi

Firesc,cum o dată ieşiseră din rând

Şi-şi admiraseră minunând aripe:

Din nori una din ele, din foc cea de-a doua.

Despre Mihai, mereu despre el

El a învăţat de mic

Să asculte căţelul pământului

Care geme sub piatră,

Iar istoria îi încălzea sufletul

Cum reîmprospătează Dunărea delta

Curăţind continental European necredinţă.

Ce îi spuneau dascălii la şcoală

Ştia din pântecul mamei sale,

Noaptea în cămăruţa cu lumina slabă

Traducea pe înţelesul nostru

Vechi scrieri kantiene şi faraonice.

Cu bătrânul Will

Fusese la artiste prin cabarete

Deocheate

Dezbrăcate,

Deopotrivă,

Deodată

Şi-o făcuseră lată.

Tocmai când a învăţat să moară

S-a învelit într-o manta de îngeri

Şi a sărit gardul

Spre nemurire.

Autodenunţ

M-am gripat fără să ies în frig

Şi scot fum pe nări ca un trabant

Fără nici-o şansă să ajungă în federală.

Fac această observaţie

Ca să pot declara

Că între timp transpir,

Deşi termometrul arată

Temperatură constantă,

Convenabilă,

Convergentă,

Constantin Brâncuşi când iubea

Lovea cu barosul în pietre

Şi dintr-o femeie nu mai rămânea

Decât ceara: flacăra se ducea la cer spre nemurire.

Şi astfel, scriind cuvântul femeie

Mi-am pus singur diagnosticul

(ca un absolvent de psihologie):

Sunt îndrăgostit ca o curcă.

Curcanii doar se înfoaie,

Nefiind cazul meu

Întrucât nu mai am pene.

Basm glumeţ

O veveriţă avea dureri de cap

Sau de burtică

(În poveşti nu contează motivul

Sau locul,

Important e ca finalul

Să nu fie iarmarocul)

Şi s-a ascuns într-o scorbură

Ce geamuri şi ferestre ermetice :

Un fel de termopane

Pentru care,

Bare,

Ane,

Plantoane

Şi

Întrebare).

Eu am trecut din întâmplare

(oare)

Pe cărare

Şi zic:

Chiar crezi matale

Că ajunge un zâmbet

La un car de oale?

Şi ea zis,

Privind spre mine dinadins:

Cine nu pricepe

De ce m-am ascuns

Are cap de cepe.

Mi-a crescut stima,

Dar de-atunci pierd rima.

Şi n-am plecat.

Joc, cu noroc

Dar de ce ar ieşi tristeţea

La drumul mare,

Când nici iepurele spre varză

Fără grijă nu sare.

Şi de ce să-mi ud

Eu genele şi ficaţii

Doar să se bucure

Sub pături rataţii

E mai bine, copilo,

Să ne ducem la munte

Şi în loc de ţuică fiartă

Facem ciorbă de linte

Spre ziuă,

Când vor dormi toţi ca morţii,

Noi vom fi trezi

Şi-om da cu sic sorţii

Că vei face din pat câmpie

Şi din umbra mea armăsar,

Cam cum ne jucăm în vis

De mai an.

Pruncul Eminescu

Copilul acesta din fotografie

Nu ştia încotro să privească

Ce bine este că l-ai întâlnit

Şi de-atunci nu mai este de iască

Avea plete cum au visătorii,

Şi braţe lungi ca pescari de râu lat,

Dar n-a apucat să-şi arate măsura

Că l-ai chemat tu la palat.

Mai crescuse, stătea drept ca salcâmul

Şi ochii-I luceau cum cicoarea-n livezi,

I s-a cerut să picteze ce vede, iar el

A întrebat:  în ce crezi, atunci când visezi.

În tine, a răspuns, calmă prinţesa, şi cred

Că ma va ierta cerul că te văd ca pe-un zeu,

Eu cred că nu mori, dar de-o fi,

Ia-mă cu tine în acel Elizeu.

Amintiri despre Poet

Poetul e singurul muritor

Cu obrazul curat

Şi singurul care vede prin întuneric

Fără s-o întrebe pe înţeleapta buhă

Unde se ascund stele înspre ziuă.

Când se bat prea multe monede

În profile crăieşti,

Poetul se urcă pe munte

Şi se adapă cu rouă.

Tristeţea lui Mihai

Era mai adâncă decât Marea Neagră,

De aceea i-a spus iubitei că vrea să moară,

Pe când el visa la ramuri de tei,

Singurele care îmbălsămează cuvintele.

Când e lovit

Poetul nu poate fi afectat decat de o piatră

Cu diamante,

Iar ea să fie prăvălită din coroana

Nazariteanului.

Obrazul poetului era alb

Ca floarea de bumbac.

Joc de joacă

Să ai un papagal

Lângă ureche,

Când te vei trezi,

Să n-ai streche.

Iar el să cânte în sanscrită

O la, o la,

Să fedoneze

Ce buna-i ziua cea.

Cea cu iubire

Fără necaz,

Cu un oltean

Din ţara de praz.

Cum este luni,

Gluma e bună,

De piperat

Doar când e lună.

Ce-ar fi de-ar fi

Să plecăm în luncă

Într-o bună zi

Călare pe-o nucă.

Melancolia corăbierului

Unde se duc, iubito, corăbierii

Şi în ce limbă se înţeleg cu singurătatea

Am încercat să aflu de la un cocor

Rănit într-o aripă,

Iar el mi-a răspuns

Sâsâind: unde-i tristeţea.

Tristeţea era şi sub aripa mea

Speriat să nu te pierd prin păduri

Desfrunzite.

Vântul e fără milă

Cu runzele uscate.

Mă tem de depărtare

Ca melcul

De chemările amăgitoare

Ale primăverii.

E bine că anul acesta

Viscolul a fost amânat,

Iar zefirul de primăvară

Se odihneşte pe muzele tale

Roşii ca păcatul nerecunoscut

Al roşcatei adamice.