Pagini

miercuri, 30 noiembrie 2011

Baudelaire, tăticul disperaților



Era un copil cuminte
Și părul bucălat
I-a intrat multă vreme în ochi
Deși putea să-l tundă,
Dar el prefera s-o vadă pe mama lui
Ca printre grătarele de la fereastra
Unei pușcării.

Ar fi lăsat-o chiar în Grădina
Edenului, mai puțin în Cișmigiu,
Numai să nu se uite bărbații după ea.

Un prieten l-a luat deoparte
Pe vremea când ajunsese om în toată firea
(Vorba vine, că poeții sunt copii până mor,
Iar moartea tocmai  de-aici li se trage
Că nu vor să bătrânească)
Și i-a zis, așa, de la om la om,
Măi, bătrâne, nu e normal
Să fii supărat pe mama ta că s-a recăsătorit
După ce ți-a murit tatăl,
Era tânără și trebuia să-ți ofere un cămin.

Când ai un  copil, a zis poetul,
Pe care îl cheamă Charles Baudelaire,
Nu-ți mai trebuie nimic.

Partea frumoasă e
Că el avea dreptate,
(Mi se pare). 





2 comentarii:

Anonim spunea...

Da, avea dreptate! Frumos poem. Felicitari!

Petre Anghel spunea...

multumesc pentru lectura si pentru apreciere.