Maria Magdalena (II)

Eu nu m-am mirat, Domnule,
Când l-ai trezit pe Lazăr
Şi l-ai chemat
De parcă ai fi poftit un copil
La joacă “vino afară”.

Eu nu m-am mirat
Nici când ai mers pe apă,
Văzusem cu o zi mai nainte
Cum alunecă lacrima 
Pe sub genele măicuţei 
Cu brâul de lână
Pe pământ străină,
Cu fiu neîncălţat
Pe stâlp înălţat,
Şi prins ca-ntrun laţ
Cu semnul sub braţ
De cei ce nu gustă
Din cărarea-ngustă.

Eu nu m-am mirat, Domnule,
Când ţi-am şters tălpile
Cu părul fior:
Ştiam că ţi-e dor
Să simţi şi tu om
Ce-a poftit la pom,
Să-l apuci de mână
Ca să-i dai cunună.

Eu, domnule,
M-am mirat 
Doar
Când m-ai chemat.