Ochi de porumbă

Ce răsfățat fui

O vară întreagă

De nedefiniți ochi căprui

(infinite nuanțe de infinite flori),

Dar ce zic eu o vară,

Când nici acum

Nu-i pot desena,

Iar în somn apar

Ca un curcubeu.

În ochii întunecați

Ai unei creole

Vedeam profunzimi

De-Aristot

Și teama ca mă voi pierde

(Cum pățisem

Nu o dată la tabla

Unui neîncăput

În artmetici).

Să-ți numesc

Bruneta cu ochii de cer?

(E inutil de zadarnic)

Cer era mai presus de ea,

Cer în adânc

(Cum e marea, pricepi tu,

Că nu se poate să nu fi amețit

Niciodată).

Dar câmpia (ca verdeața),

Cum s-o mai cuprinzi

În vorbe,

Când pământul, de-ar vedea-o

S-ar opri-n loc a ședere.

Cum sunt ochii de porumbă,

Mă întrebi, zâmbind naivă.

Nu știu, a zis împăratul,

Dar imi amintesc:

Privindu-i

Eram eu.

Ne mai fiind eu.