Erau niște coloane care țineau cerul,
Se propteau norii în ele
Ca mândria în prostia celor bogați,
Iar aurul lucea
Cam ca o femeie venită
De la cosmetică
(Pe scurt: risipă ca la mesele
Politicienilor
Care se duc să-i vadă lumea,
Sau cum fac poeții postmoderni – înșiră cuvintele
Că tot se va minuna cineva
De ce nu este dar pare că este,
Tot un fel de darwinism).
Eu mă uitam dacă și-a făcut cuib
Vreo pasăre,
Că așa îmi spusese bunica:
Unde e dragoste vin și păsările,
Iar Spiritul Sfânt e și el
Suflet de suflete.
Domnul în cămașă roșie
A pus ochii pe o babă gârbovită
Și l-a deranjat cocoașa ei,
Pentru că era o abatere
De la estetică,
De la poziția drept-verticală
Și de la adevărul creației.
Și doar a zis:
Ia nu mai merge cocoșată, femeie!
Iar ea a început să meargă ca toți oamenii.
Am încercat și eu,
Dar îmi cam alunecă pasul.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu