„De-ar fi vorbit despre finanţe sau despre teologie, din el izvorau o putere şi o lumină pe care nu-mi este dat să le pot defini. Nu vreau să fac din tatăl dumitale un sfint, dar era, într-un fel. Gîndeşte-te că el, înconjurat de autori, nu a năzuit niciodată să fie unul, că voinţa de a avea un nume îi părea de neconceput, că în nici o clipă nu a fost ademenit de glorie, această ispită a omului căzut şi care roade pe toţi muritorii, afară de cîţiva izolaţi care au regăsit nevinovăţia la extremităţile spiritului. Nu cred că va fi fost vreodată nici măcar de departe atins de ideea nesănătoasă de a fi un „neînţeles". Nu rîvnea la nimeni şi nu ura pe nimeni. Potrivnic ideii înseşi de a se pune în valoare, el nu se străduia să fie — era. Într-o zi cînd, într-un acces de furie împotriva a ceea ce numeam eu pe atunci „neantul nostru natal", îi spuneam că noi nu fusesem in stare să dăm lumii nici măcar un sfint, îmi răspunse cu blîndeţea lui obişnuită care, de data aceea, lăsa să străbată o oarecare vehemenţă: Ar fi trebuit să vezi pe baba pe care am cunoscut-o într-un sat îndepărtat, ai cărei genunchi lăsaseră urme în pămîntul colibei ei, de atîtea mătănii ce făcuse. Adevărata sfinţenie n-are nevoie să se arate şi să fie recunoscută.”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu