Balada lui David

Alelei şi aleluia,
Cântam Doamne pe coline,
După miale şi berbeci.
Caprele aveau doar demoni
Între coarne şi în ţâţe,
Era greu chiar imposibil
Să le pot aduce-n turmă.


Şi-am vrut, Doamne, 
să-mi pun capăt
zilelor cu soare-n cap,
nopţilor cu frica-n sân.
Pân s-a năpustit un leu
mare cât un deal cu coamă
să-mi răpească o mioară.


Eram gata să mă pierd,
inima bătea ca guşa
unei broaşte fără minte, dar mi-am zis:
cum am să fug 
dinaintea unei fiare poreclite de ei leu,
nu sunt eu urmaş de Iuda, 
nu sunt însumi Leul eu?
Şi l-am apucat de falcă
şi trăgeam să-i despart dinţii
şi-n adâncul gurii lui
am văzut o mână albă
care-i înfundase gâtul.


Mână albă şi curată,
netedă precum petală
unui crin din valea largă.
Doar cu-n semn de cui în mijloc.
Şi-am tăcut: Te luptai Tu
şi cu fiara
şi cu noaptea
şi cu spaima mea din oase.


Cum vor ei, bunule frate,
să mă sperii
de-un morman de carne grasă
cum e porcul uns cu ură,
îmbrăcat în za de fier.


Iată am aici o piatră
Cât un ochi fără culoare
Presărat ca un mozaic
cu lumina dintre nori
( ai Tu ce-ai cu cei ce poartă
numele 
unei pietre neîmpetrite)
Voi lovi cu ea în locul 
ce-i zic proştii c-ar fi cap.


Eu ţintesc,
Tu mână piatra,
ca să ştie
orbii, surzii,
filistenii şi evreii,
unguri, saşi, români (olteni, restul este viitură!)
ce răsplată are Unsul
ce se crede-n semnul Tău.


Alelei şi aleluia,
zise Domnul pentru mine,
suie-te pe dealul mare
ca să vezi Sionul Meu.
Erau gropi, scaieţi şi dune
pe o rână de pământ: 
eu vedeam Ierusalimul
cel mai luminos oraş,
străveziu ca o fereastră
dintr-un templu azuriu,
şi vedeam chiar şi lumina 
după ce va striga Fiul:
s-a sfârşit, terminat e!