"Deosebit, cum o
atestă şi asemene situaţii, între altele, de toţi ceilalţi ţărani din
literatura română, Ilie Moromete le este superior prin inteligenţă şi prin
toate facultăţile sufleteşti, şi, totuşi, timpul istoric îl va împinge
inevitabil către marginea societăţii. Nu tocmai din cauza superiorităţii lui
(ca pe boierii din literatura semănătoristă şi pe toţi inadaptabilii din proza românească),
dar pentru deficitul de simţ al realităţii, pentru că e dezarmat în lupta
vieţii. Personajul îţi exercită inteligenţa gratuit, trăind cu adevărat doar
dincolo de orizontul existenţei imediate.
Prin aceasta, el se aseamănă cu
Ioanide. „Olimpian", pe Moromete nu-1 interesează (sau îl interesează
doar ca spectacol) ceea ce se petrece în lume, în ţară; rămâne insensibil şi la
frământările propriei familii, ale propriilor fii, chiar la dorinţa chinuitoare
a celui mai mic, Niculae, de a merge la o şcoală în oraş. Moromete ia lucrurile
de însemnătate vitală uşor. Tot ce nu-1 priveşte nemijlocit îi pare superfluu
şi încearcă să facă abstracţie de orice îi ameninţă liniştea interioară,
deprinderea de a se abandona contemplaţiei. Flecăreala din parlament nu-1
indignează, îi provoacă doar un vesel dispreţ. Când i se vorbeşte despre
pericolul legionar, tranşează chestia simplu, cu un „dă-i în mă-sa". Orice
s-ar petrece şi orice i s-ar semnala, Ilie Moromete rămâne „privitor ca la teatru".
Concepţia lui de viaţă e una estetizantă, într-un timp „răbdător cu
oamenii", o asemenea concepţie procură farmec, dar de îndată ce timpul dă
semne că „nu mai are răbdare", insuficienţa ei apare cu o limpezime
terifiantă. Devine evident că nu chiar în orice împrejurări, „personalitatea"
este „binele suprem". "
Dumitru Micu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu