Pitroceală se numea, în graiul special al
locului, operaţia de a ne muta din când în când dintr-o celulă într-alta,
amestecându-ne cu alţi deţinuţi, operaţie al cărei sens nu l-am înţeles
niciodată,precum de altfel nimic nu mai avea sens omenesc în condiţiile în care
vegetam. Era singura putinţă de a vedea alte spectre în izolarea desăvârşită a
regimului de la Zarcă, unde ştiam că suntem mulţi, dar devenisem abstracţiuni
unii pentru alţii. Mă găseam acum în aceeaşi celulă cu generalul Constantin
Pantazi, fostul ministru de război, care se va lăuda că, în campania de
răsărit, a fost singurul ministru din Europa care inspecta trupele până în
prima linie, dar îngheţa de frică în faţa gardianului, şi cu amiralul
Măcelariu, fostul comandant al flotei din Marea Neagră. Amiralul, o fală de
bărbat în libertate, cu ochi albaştri ca marea, de două ori mai înalt decât
mine, avea acum o siluetă în formă de C şi era totuşi un neastâmpărat. Ca
marinar, stăpânea cu repeziciune uimitoare alfabetul morse, ajuns la închisoare
mijloc universal de comunicare de la celulă la celulă.
În dreapta noastră, agoniza ruinat de tuberculoză
Mircea Cancicov, care nu răspundea niciodată la ciocăniturile din zid, dar i-am
recunoscut glasul stins din convorbirile cu gardianul.
îmboboceau stânjeneii
de sub fereastră când în celula din stânga a fost adus un nou locatar - Harry
Brauner. Condamnat în lotul Pătrăşcanu, îndura de opt ani cea mai grea
ispăşire, aceea de a locui singur în ceTuTă~p^eTmTschimba o vorbă cu nimeni. Ca
să nu înnebunească de singurătate, învăţase alfabetul Morse şi
:rtntraTîndaTă-tnxOTrattTnr-amiraru4 Măcelariu. Harry Brauner? De unde cunosc
eu pe Harry Brauner? Mi-a amintit-o el: Tudor Vianu ne făcuse odată cunoştinţă
la un aperitiv. Ştiam că Harry Brauner e folclorist.
182
Avea nevoie să vorbească şi iar să vorbească, adică să
ciocane în zid. Se potrivea cu Măcelariu, care îşi găsise, în sfârşit, o
ocupaţie. Jocul era primejdios, căci atrăgea pedepse din care putea să ţi se
tragă moartea, cum au păţit-o mulţi. Harry, hazos cum era şi cum este, ne-a
prevenit că el în scripte trece drept om într-o ureche şi, dacă suntem
surprinşi, să aruncăm vina pe el, ca şi cum ar fi iresponsabil. Era o
prerogativă sinistră care pe Harry îl amuza şi pe care ştia s-o folosească din
plin, bătându-şi joc de gardieni.
în aceste condiţii
stranii, care constituiau aproape un joc de-a moartea, a început colaborarea
mea cu Harry Brauner, mijlocită de amiralul Măcelariu, fiindcă eu nu puteam să
bat repede în zid. Operaţie foarte complicată. Am dictat prima poezie vers cu
vers, strofă cu strofă. Amiralul o bătea în zid. Harry de dincolo o transcria
pe soba de tablă neagră cu tencuială de var în loc de cretă. Urechile erau
ţintite pe sală să nu fim cumva surprinşi. Harry, cu o memorie excepţională, a
învăţat-o repede pe dinafară. El avea insomnii fiindcă suferea de stomac. A
doua zi de dimineaţă ne-a chemaUâ-zidsăascultăm melodia compusă în timpul
nopţii. Zidul la Zarcă e foarte gros, de clădire' vecfre;*e" uscat şi deci
sonor. Am lipit urechea, cu cealaltă pândind pe sală. Harry de dincolo a făcut
palmele pâlnie, s-a lipit de zid şi ne-a cântat textul tot, apoi a fluierat,
apoi iar a cântat. Fireşte, încet să nu s-audă afară. Am rămas uimit. într-o
singură noapte compusese o melodie modulată perfect pe cuvintele poeziei. Nu-mi
venea să cred, fiindcă nu-1 ştiam compozitor.
Toată ziua l-am auzit troncănind bocancii prin celulă
- bocancii noştri proveneau din reformele de la armată - plimbându-se şi
fredonând compoziţia sau fluierând-o să i se întipărească bine în minte, ca să
n-o uite când va compune alta. Se petrecea cu el acelaşi proces care se
petrecea cu mine compunându-mi versurile în cap şi repetându-le zilnic pentru a
le păstra în memorie. Posibilitatea scrisului era cu desăvârşire exclusă. De
unde hârtie? De unde condei, când n-aveai voie să porţi un băţ de chibrit stins
ca scobitoare? Scobitorile le procuram furând
183
fire de paie din
mătura de la closet, pe care le ascundeam cât puteam la percheziţiile
minuţioase din celulă. După ani de zile, dinţii tuturor erau ruinaţi din lipsa
de calciu în alimentaţie. Serviciu dentar nu exista decât pentru extragerea
măselelor.
Abia trecuse o zi şi Harry mi-a cerut o nouă poezie
pentru a o muzicaliza. Cea mai complicată acţiune era transmiterea ei prin zid
până la transcrierea pe sobă. Dura prea mult pentru înverşunarea cu care eram
supravegheaţi. Gardianul de pe sală avea ordin să se uite necontenit prin
vizetă să vadă dacă respectăm consemnul de-a şedea pe marginea patului cei
„sănătoşi", întinşi în pat cei bolnavi, fără să ne rezemăm cu spatele de
perete. Sub această presiune terorizantă, i-am transmis lui Harry, în interval
de o lună şi jumătate, 32 de poezii, eu dictând şi pândind la uşa cu vizetă,
amiralul bătând în zid, Harry scriind pe sobă. Când se întâmpla să fie
surprins, răspundea imperturbabil că scrie aiurerile ce-i trec prin cap. Pe el
nu-1 pedepsea nimeni, socotindu-1 într-o ureche din pricina singurătăţii în
care trăia izolat de atâta amar de ani.
Harry compunea noaptea. A doua zi ne cânta noua
melodie la zid. Fiecare din ele aducea ceva nou, care de care mai frumoase.
Repede m-am convins că sunt compoziţii originale. Mărturisesc că asistam ca la
un miracol la acest fenomen de creaţie muzicală, la această invitaţie de o
fecunditate uluitoare, la această intuiţie fulgerătoare de a pătrunde un text
nou şi de a-1 interpreta imediat în mod melodic. Harry avea arta în sânge.
Fratele său, de altfel, pictorul Victor Brauner, a devenit celebru în Franţa şi
în lumea întreagă. Sufletul lui strivit ani de zile în canonul singurătăţii,
redus ca orice deţinut la un spectru de neom prin toate privaţiunile ce despart
total de viaţă, umilit, batjocorit, terorizat faţă de demnitatea ce o avusese
afară, se răzbuna în această evadare artistică, izbucnea în această fântână
arteziană cu jerbe strălucitoare de melodii, care ne încântau şi pe noi, dar şi
pe el, dându-i satisfacţia că nu suferea zadarnic. în această frenezie
creatoare, libertatea mea interioară, în care mă refugiam de ani de zile,
uitând infernul în care trăiam, lărgită de
184
libertatea muzicală,
a lui Harry se rotunjise într-un orizont imaterial, vast cât o cupolă de azur,
boltită peste zidurile strivitoare, peste lacătele care se încuiau permanent,
peste injuriile la fiecare pas; evadam în imperiul nevăzut al artei şi al
frumuseţii.
Ceea ce mi s-a părut foarte interesant e că multe din
aceste poezii, când cerea textul, Harry le-a melodizat în stil folcloric. Repet:
în stil folcloric, adică nu e vorba de o adaptare a cuvintelor la o melodie
cunoscută, ci de o creaţie personală în care recunoşti stilul folcloric şi
atât. Am avut în prima fază romantică amatori sau muzicieni care au cules şi au
pieptănat unele melodii acompaniindu-le la pian sau armonizându-le pentru cor.
Am avut apoi compozitori simfonişti care au împrumutat motive sau teme
folclorice, dezvoltându-le în compoziţiile lor savante. Dar nu cunosc până la
Harry un muzician care să creeze original în stil folcloric. Lucrând din prima
tinereţe la Arhiva folclorică, (întâmplător înfiinţată de mine în 1926),
Harry Brauner n-a privit folclorul muzical numai ca un obiect de studiat, ci cu
o simpatie aderentă care, judecând după compoziţia lui, a mers până la intuiţia
esenţială a lucrului în sine, a modului specific artei muzicale folclorice.
Astfel nu-mi pot explica afinitatea dintre stilul compoziţiilor lui şi modul
românesc de a cânta popular. Un mod care la Harry apare filtrat printr-un
suflet de artist rafinat.
Cântecele care îmi plăceau atât de mult am început să
le învăţ pe dinafară. Mă lipeam cu urechea de zid, Harry de dincolo mi le cânta
de două-trei ori şi-mi era deajuns. îl repetam încet căci n-aveam voie să
cântăm - şi era gata învăţat. Odată gardianul m-a surprins cu urechea la zid. Emoţia
n-a fost mare, fiindcă aveam răspunsul pregătit. A descuiat repede uşa.
- Ce făceai la zid?
- Vă spun drept,
ascultam o aiureală! Dv. cunoaşteţi pe acest vecin. Noi nu ştim cine este, dar
atâta bate în zid, încât suntem nevoiţi să-i răspundem ca să ne lase în pace.
- Bine! Am să-i arăt
eu lui dacă mai face pe nebunul. Nici eu, nici Harry, n-am păţit nimic.
Gardienii ştiau de la ofiţeri că vecinul
nostru ar fi într-o ureche!
Tocmai pentru asta, sau pentru că se canonea prea
singur în celulă, un ofiţer i-a adus un pui molatic de vrabie. Harry s-a
bucurat ca de un dar căzut din cer. Avea şi el o vietate în cameră. Cu gingăşia
omului izolat total de viaţă şi de lume, numai în palme îl ţinea, îl legăna
şi-1 dezmierda, îl învăţa cum să mănânce că era mic şi neştiutor. îl auzeam cum
îi cânta şi cum îi vorbea, plimbându-se cu el prin celulă. Ne bătea în zid cât
de fericit era când îl culca cu el în pat şi-i simţea viaţa miniaturală cum
palpita pe pieptul lui. Numai cei cărora le era interzis de ani de zile să
atingă o frunză sau un fir de iarbă puteau să-1 înţeleagă şi să se înduioşeze
de această fericire nesperată. Puiul a început să ciugulească din palmă, să
umble în salt de vrabie pe podea, apoi să zboare între pereţii strâmţi, umplând
aerul stătut al celulei de mişcarea afebrilă a aripioarelor. Bucuria lui Harry,
nemărginită, îl credea domesticit şi ataşat de el.
Geamurile noastre erau oblonite cu scânduri bătute în
piroane pe dinafară, mai înalte decât pervazul ferestrelor, încât nu se vedea
nimic absolut nimic decât, sus, o fâşie de cer lată cât latul palmei. Nici o
posibilitate de aerisire. în celule, un semiîntuneric permanent, în care
vegetam ca în mormânt, închişi de vii. Aerul, pe care îl respiram, era o miasmă
stagnantă, otrăvită de duhoarea tinetei unde ne făceam nevoile. Această
ambianţă ucigătoare nu i-a plăcut deloc puiului de vrabie, cu toate
dezmierdările gingaşe ale lui Harry. El a ochit deasupra ferestrei fâşia de cer
care îl chema. Şi, într-o bună zi, instinctul lui de pasăre s-a dovedit mai
tare decât dragostea paternă a compozitorului duios. A fost deajuns un zburrr
peste obstacole şi a evadat în libertatea văzduhului dată de Dumnezeu tuturor
vietăţilor. Harry, dacă ar fi pierdut o moşie, n-ar fi fost mai deprimant. în
duhoarea pustie a celulei, a improvizat o elegie complicată, grea de tristeţea
pierderii puiului şi m-a rugat de i-am făcut versuri pe măsura ei.
Cu asta s-a isprăvit
colaborarea mea cu Harry Brauner. Curând a zburat şi el din celula vecină, fără
norocul văzduhului liber ca puiul pe care îl crescuse.
Nichifor Crainic
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu