După o altă
concepţie, care dăinuie tot din vremuri antice, darul poetic este o recompensă:
poetul nu are tot ce-i trebuie, nu poate să vadă ca toţi oamenii şi i se dau
alt fel de ochi. În Odiseea, lui
Demodoc, Muza i-a luat lumina ochilor dar i-a dat ”dulcele dar al
cântecului", iar orbului Tiresias i-a dat viziunea profetică. Homer
însuşi, autorul Odiseei, este
suspectat de urmaşi ca ar fi fost orb din punct de vedere fizic. Din nou
ajungem la reciproca şi poate la viceversa lui Lefter Popescu din nuvele Doua loturi: invers nu este adevărat -
orbii nu au toţi vedenii şi nu sunt toţi poeţi. Nici jumătate şi nici măcar a
mia parte.
Nu este însă exclus
că artistul vrea ceva, iar acest ”ceva” este o recompensă: el nu a fost iubit
de părinţi (sau aşa credea el când era mic ) şi, ajuns mare, vrea să
demonstreze ca ei nu l-au cunoscut a fost părăsit de iubită şi prin versuri
arată profunzimea sentimentelor sale; el crede ca putea să conducă şi n-a fost
înţeles, de unde preferinţa cutărui prozator pentru personaje puternice, lideri
care împrumută calităţi chiar de la romancier. Artistul este un nobil ”răzbunător”,
el atrage atenţia semenilor asupra greşelii săvârşite în legătura cu persoana
lui şi a altora asemeni lui.
Că este şi vanitos,
cine ar putea să conteste, nici chiar el. Să-l auzim :
Ş-acuma află ce-a rămas să afli!
Ascultă! Glasu-mi tot mai sus se-nalţă!
Eu bine ştiu cât sunt de-ntunecate
Aceste lucruri, dar speranţă mare
De glorie mă săgetă la inimă
Cu tirsul ei cel ascuţit, vărsându-mi
În piept amorul dulce-al poeziei.
Şi eu acum înflăcărat de dânsul,
Cu mintea plină de avânt cutreier
Ţinuturile cele neumblate
Din ţara Pieridelor, pe unde
Nu I-a călcat piciorul nimănuia.[1]
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu