Omul Camil Petrescu nu se deosebea prea mult de
personajele lui, nici nu prea se putea altfel. Plin de energie acum, îngândurat
peste o clipă, susţinea cu ardoare orice gând pe care-l întregea. Era incomod,
avea conştiinţa valorii sale, dispreţuia prostia, nu-i plăceau ilfovenii, cum
ar fi zis Petre Pandrea. ”Cu faţa de beduin, cu ochii străvezii, el se aprinde,
se agită cu atâta ingenuitate, încât nu vede nimic suspect în calmul provocator
al celorlalţi şi mai ales spune lucruri enorme, aşa de enorme încât d-l.
E.Lovinescu a încercat să-i facă din asta o trăsătură caricaturală. Dar n-are
dreptate, pentru că enormitatea la d-l Camil Petrescu este o consecinţă a
bunei-credinţe cu care discută şi un mijloc eroic de a scoate pe adversar din
poziţiile lui. Vorbitorul e conştient de a fi căzut de pe linie şi se întoarce
cordial pe drumul cel cuminte, râzând el însuşi de propria-i ieşire”.[1]
Această trăsătură esenţială a omului vine,
probabil, din convingerea lui că viaţa este …vie, că lipsa de gândire provoacă
moarte, că luarea adevărurilor de-a gata duce la sucombare. El este interesat
de lucruri, de realitate, dar ceea ce se vede nu este suficient. Camil Petrescu
vrea să vadă mecanismul din spatele scenei, vrea să ştie ce se ascunde în
gesturile şi cuvintele personajului. Deşi scriitor în orice rosteşte şi
gândeşte, creator şi iubitor de cărţi, nici acestea nu-l mulţumesc.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu