Pagini

luni, 3 decembrie 2012

Noica, bunul păstor



Îmi propun ca vorbind despre Constantin Noica să nu vorbesc despre mine, deşi ştiu că acest lucru îmi este cu neputinţă, fiindcă am de mult sentimental că bună parte din felul în care gândesc şi apreciez lumea i se datorează lui. Nu vreau să spun că gândesc ca el, Doamne fereşte, nu-mi pot trăda megalomania de la primele rânduri, ci doar că aş fi vrut, când l-am cunosct, să ştiu şi eu ce ştie el (să cunosc) şi să mă port aidoma. Ştiam că este imposibil, dar am încercat. Voi scrie, aşadar, ce am auzit şi ce am înţeles eu de la Constantin Noica, nu cum gândea el. Pentru ce-i care vor să-i cunoască gândul, aşteaptă în raftul bibliotecilor cărţile lui, pentru a fi citite, recluate sau adnotate.
Aşadar, după procedeul scriitorilor realişti, să începem: într-o seară de primăvară a anului 1973, când cerul senin părea că alungase definitiv gerul şi lăsă natura să-şi revină la matcă, să renască şi să poată încolţi viaţa… Nu, nu este bine, deşi cam aşa era. Dar tot ce ţine de Noica mi se pare că stă sum semnul lui cam aşa era, în ciuda gândului său bine organizat şi a cuvântului  care părea că a fost căutat îndelung.
Auzisem despre Constantin Noica încă de pe vreme când începusem facultatea de filologie la Cluj. Ardealul, de la care ni se trag multe lucruri trainice, trimitea unui juvete ca mine nu numai undele de izvor ale Oltului, ci şi sunetele unui nume care mi se părea familiar, dar şi ciudat. Cu prenumele Constantin eram obişnuit, îl purta chiar bunicul meu patern. Numele Noica mă punea în dificultate, nu mai auzisem de nimeni care să-l poarte. Cred că am încercat şi o glumă stupidă de genul: „noi ca noi merge, dar noi ca Noi-ca este mai greu...” (Mai târziu, am aflat de la el că numele de familie ar trebui pronunţat cu accent pe ultima silabă, şi că ar fi feminininul lui Noică).
Era anul 1964, deţinuţii politici fuseseră eliberaţi din închisoare, iar cei tineri primiseră dreptul să-şi reia studiile universitare sau să le înceapă. Era şi cazul colegului Virgil Bulat, care povestea cu veneraţie despre Constantin Noica, Nicolae Steinhardt, Adrian Marino (doar de cei trei îmi amintesc, el numea şi alţii), dar eu nu prea înţelegeam despre ce este vorba, fiindcă în Băileştiul copilăriei mele obsesia nu erau temniţele comuniste, ci teroarea din libertate: cotele, impozitele, împuterniciţii cultelor. După ce m-am transferat la universitatea bucureşteană şi i-am cunoscut pe Dumitru Stanciu, Horia Popescu, Radu Mihăilescu, Marcel Petrişor am început să pricep că între teroarea din închisoare şi cea din afară, marea închisoare a României, erau diferenţe enorme. Peste ani, m-am împrietenit cu Florin Constantin Pavlovici de la care – cu mult înainte de prăbuşirea sistemului şi publicarea excepţionalei lui mărturii din cartea „Tortura pe înţelesul tuturor” – am auzit despre fapte şi întâmplări care-mi dădeau o imagine, evident firavă, despre lagăr. Firavă fiindcă abjecţia umană a acelor vremuri depăşeşte puterea închipuirii.
Astfel se face că atunci când sculptorul şi poetul Mihai Olos, aflat în vizită la mine acasă, mi-a spus că are o întâlnire cu domnul Noica, la Casa scriitorilor, şi că m-ar putea lua şi pe mine, nu am aşteptat a doua invitaţie. Eram de-acum băiat mare, cum ar fi zis Nicuţă Tănase, publicasem şi eu două cărţi la Editura Cartea Românească - volumul de versuri „Duhul Pământului” şi un eseu despre Mihai Ralea. L-am întrebat pe prietenul Oros dacă pot să-i ofer domnului profesor o carte cu dedicaţie. Mihai, care-l cunoştea bine, făcuseră împreună chiar o excursie prin Nordul României, m-a sfătuit să nu iau volumul de versuri, că domnul Noica nu prea iubeşte poezia, dar... Cum şi cât o iubea sau nu, voi vorbi poate mai târziu.
Iată-ne la masa de la invidiatul restaurant-cantină de pe Calea Victoriei. Ca să ne vadă eventualul cititor, dau mai întâi vârstele: Noca – 64 de ani, Olos – 33 (cifră magică), eu – 29 (cifră fără semnificaţie). Mihai, pe lângă că era un tip frumos şi talentat, mai era şi umblat prin lume – ajunsese la Roma îmbrăcat în haine tradiţionale, prezentându-se dac (sau fiind luat ca atare), încât s-a scris în presă că ar  coborât de pe Columna lui Traian. Eu nu ştiu cum eram: privesc, scriind  aceste rânduri, o fotografie de epocă şi, ca într-o vorbă a lui Călinescu, mă întreb cine este tipul care se uită la mine.
Dar Noica? Ehe, he, cum ar fi behăit Marin Preda, he, hehe! Îmi era antipatic (eram tânăr şi fără minte, nu vă grăbiţi să mă judecaţi, partea a doua din autocritică e valabilă şi acum). Îmi era antipatic fiindcă nu mai văzusem aşa ceva. Aveam impresia că mă priveşte (mă cercetează, aş zice acum) şi vrea să-i spun cine sunt, dar fără să mă întrebe, iar eu nu prea ştiam cine sunt. Şi vorbea cumpătat, rostea cuvintele clar, dar nu declama, nu le rotunţea precum actorii; nici nu le dădea drumul lăsându-le să se rostogolească precum pietrele. Eu ce puteam să fac? Tăceam şi mă miram că spusele lui erau foarte interesant, dar parcă aşa ceva ştiam şi eu, însă când voiam să repet în gând ce auzisem, nu puteam reproduce. Eram plin de prejudecăţi: îi observam nasul acvilin, de pasăre, iar eu auzisem că oamenii cu nasul coroiat (oribil cuvânt) sunt răi. Îi cerea lui Mihai Olos să încerce să trimită nu ştiu cui schiţele unor desene făcute de el, spre un oraş planetar, care să dea sama de rostul românesc. Nu vedeam nicio legătură între pătratele lui Mihai - unul în prelungirea altuia, apoi unul peste altul, crescut în umbră - şi bârnele care se împlineau la colţuri în temeliile caselor din lemn de la munte. Dar mai păstram nişte sechele de bun simţ din familie şi mă foloseam de ele: când nu ştii, taci. Abia mai târziu, am aflat de la Marin Preda că mai este o variantă: „când nu ştii un lucru, întrebi!”
Fotografiile pe care le-am văzut, instantanee sau portrete ad-hoc, nu seamănă cu Noica. Singura care-mi aminteşte de el este a unui domn îmbrăcat în palton. I se vede doar spatele şi i se citeşte coloana vertebrală... Doar n-o să credeţi că ţin minte ce am mâncat şi am băut în acea seară. Ştiu însă ce am mâncat şi am vorbit la următoarea întâlnire. Căci s-a petrecut ceva care-l defineşte. M-a căutat, deşi nu făcusem schimb de telefoane sau de cărţi de vizită, eram, totuşi, întro perioada a preistoriei, nu existau Societăţi cu răspundere limitată (S.R.L.), în care toţi suntem directori generali, chiar dacă nu avem nici-un salariat la firmă. Presupun că îi spusem la întâlnirea de la Uniunea Scriitorilor că am lucrat la revista „Flacăra”, de unde m-am transferat la revista „Tribuna României”, ca să scap de Adrian Păunescu, care voia să facă din mine un adevărat ziarist, ceea ce mie nu-mi suna bine... Acum intrăm în fantastic: domnul Constantin Noica a  sunat la redacţie să mă întrebe dacă am timp să stăm puţin de vorbă, iar dacă da, îl pot găsi între ora 13-13.30 la un local aflat pe bulevardul 6 Martie (studenţii îi ziceau „Şase a treia”, acum se cheamă Regina Elisabeta, iar clădirea găzduieşte un cazinou). Sigur că aveam timp, ai timp berechet când eşti tânăr, aşa crezi. Când am ajuns acolo, Noica stătea singur la masă şi „servea” meniu fix – şapte lei şi cincizeci de bani. Am fost şocat. O dată pentru că-l vedeam mâncând (iar în mintea junelui care eram filozofii trăiau cu aer, nu spun chiar că-i bănuiam că se hrănesc doar din idei). Altă surpriză era calmul cu care mânca. Nu o făcea ca boierii (văzusem prin filme ceva în acest gen), nici ca ţăranii (aici eram doctor în ştiinţe: îi privisem pe bunicii mei şi pe mulţi alţi ţărani, acasă la ei sau la câmp). Mânca încet, ca o ţărancă grijulie să nu trezească pruncul care doarme alături. A treia nedumerire provenea din sărăcia mesei (erau bucate care costau şapte lei, salariul meu fiind atunci apropape 2000 de lei) şi m-am supărat pe „neamul nevoii”, care-l lasă pe un om de valoarea lui să mănânce la un fel de cantină a săracilor, fie ea şi în centrul Capitalei. Nu ştiu dacă nepăsarea faţă de valori este specific naţional, dar prea am citit despre personalităţi care au fost nevoite să supravieţuiască în locuinţe insalubre, cu lefuri îndestulătoare, să aştepte (?) îngăduinţa puternicilor zilei, de parcă n-am fi ieşit din conceptul romantic în care geniul trebuie să sufere ca să creeze. O fi aşa, dar eu tot cred că stabilitatea materială, liniştea, lipsa de obsesii pentru traiul zilnic îţi lasă puţin timp pentru căutările minţii, pentru a pune verbul „a lucra” la treabă, cum ar zice acelaşi Constantin Noica. Aş fi vrut să-l invit să mergem la un restaurant ca lumea - mai erau câteva în oraş, mai era chiar „Capşa”, rebotezată „Bucureşti” – dar mi-a fost ruşine. După ce ne-am cunoscut mai bine, am îndrăznit, iar de câteva ori am mers împreună la „Athene Palace.” Nu mă întrebaţi cine a plătit şi cât, căci nu ţin minte, oricum nu doar eu.
Am terminat de mâncat (cerusem şi eu ce alesese el) şi am comandat cafele, care nu erau în meniu. Şi s-a aplecat spre scaunul liber de lângă el, a deschis geanta, a extras o carte şi a aşezat-o pe masă. Era volumul pe care i-l oferisem cu dedicaţie: „Mihai Ralea, vocaţia eseului”, dezvoltarea tezei mele de licenţă, pe care o pregătisem avându-l conducător ştiinţific pe profesorul Eugen Simion. A lăsat-o să doarmă lângă el, iar eu cred că am început să transpir. Nu spun clar că am traspirat, fiindcă îmi amintesc de o vorbă de duh a prietenului Florin Constantin Pavlovici care zicea, în nu ştiu ce context, că doar neamurile-proaste transpiră! Dar precis aveam emoţii. Aşteptam să-mi spună ceva despre carte, dar el avea alte gânduri. M-a întrebat din ce familie provin şi dacă am vreun preot printre înaintaşi. Nu aveam. Eram (şi mai sunt încă), nepot de ţărani şi fiul unor meseriaşi: mama brodeuză şi tata „patronul” unui atelier de mobilă, binalist, cum aş putea acum  ca să mă laud. A pornit a vorbi rar şi calculat. Eu mă cam grăbeam, credeam eu că am timp, dar eram nerăbdător să-mi spună de ce m-a sunat. M-a sfătuit să-mi caut locul, că omul trebuie să se descopere pe sine. Mine-le, pricep eu după vreo douăzeci de ani, tot cu ajutorul lui, care mi-a explicat într-un rând diferenţa dintre pronumele personal la persoana în limba română şi greaca veche. Atunci, el vorbea, el înţelegea. I-am zis că nu mă voi dedica nici poeziei, nici criticii literare, ci romanului, apoi am adăugat (probabil să arăt că nu sunt fietecine) că pregătesc un doctorat în filologie. I se părea, probabil, că parcă aş înţelege ceva din ce vrea el să-mi spună şi a continuat sfătuindu-mă să cer „Puterii” – aşa numea el factorii de decizie ai regimului – să mă trimită cu o bursă în străinătate, ori să cer o conferinţă într-o altă ţară, fie ţara chiar din Africa. Nu ştiam pe vremea aceea că se referea la un post în învăţământ. I-am spus că nu am cui să cer, iar el a zis că nici el nu ştie, este treaba mea. Peste ani am interpretat propunerea lui ca pe o sugestie adresată unui tânăr de a pretinde lucruri normale, de a nu se mulţumii doar cu ofertele banale (trebuie să fie o deosebire între normal şi banal). Nu era necunoaşterea realităţii, ci dorinţa de a te face să priveşti spre alte orizonturi. Ceva similar ne-a zis (mie şi lui Gheorghe Schwartz) pe faleza Mării Negre, în mijlocul verii toride, Geo Bogza: „înfiinţaţi o revistă, că sunteţi tineri!” Mă îndoiesc că Noica nu ştia că nu poţi obţine o conferinţă doar cerând, iar Bogza n-ar avea habar că nu ne dă nimeni aprobare să tipărim o revistă. Dar erau obiective! Erau realităţi pe care ei le trăiseră, iar noi nici cel puţin nu mai visam la aşa ceva.
În sfârşit, şi-a amintit de cartea de alături – de parcă ar fi uitat vreo clipă! Nu vă aşteptaţi „să-mi amintesc” ce mult m-a apreciat sau cum mi-a dat de înţeles că sunt foarte bun, ceva în genul: eşti un tânăr de viitor! Dar recunosc că aşteptam să-mi zică dacă sunt idiot sau genial! Aşa ar fi fost după mintea mea, el avea însă altă minte. A deschis cartea şi a pornind discuţia de la prima pagină. Curând aveam să văd că toată cartea cuprindea sublinieri, semne de întrebare şi câteva semne ale exclamării. Dumnezeule! Cine mai îmi citise mie o singură pagină cu un creion în mână făcând observaţii? Şi iarăşi, Dumnezeule, unde mai întâlneştu un asemnea om şi când? Judecata a durat peste un ceas, e posibil chiar mai mult. Pentru fiecare observaţie îmi cerea să mă explic. Mă certa de ce nu am detaliat în carte ce era din căpşorul meu şi de ce nu am precizat idei care fuseseră însuşite (slavă domnului, nu copiate) de la alţii. Atunci, dar şi altădată, mi-a atras atenţia asupra obligaţiei de a  te (a mă) specializa într-un domeniu. Adică cerinţa de a face un singur lucru, dar impecabil, să-l analizezi până la epuizare, astfel încât cine va trece prin acel domeniu să nu te poată ocoli şi să te citeze, să se ţină seama de opinia exprimată. Frumos sfat, bun sfat. Nu s-a lipit de mine şi regret, mai ales că e târziu să-i pot da ascultare. N-am ieşit nici măgulit, nici trântit din pre-lucrare. Dar un semn mi-a dat că va urma un fel de bine şi pentru mine. Nu a spus-o direct, dar puteam pricepe. A zis că e căutat de mulţi tineri care ar vrea să-l asculte şi să-i primească îndemnurile, dar scapă de ei punându-i să înveţe limba gracă, ei spun că nu au bani să se mediteze, iar el se oferă să le predea treizeci de lecţii gratuite, după care ar putea continua singuri. Cum cei mai mulţi nu vin la acele cursuri, selecţia se face de la sine. M-a prevenit că fiind eu prozator şi neavând de gând să mă ocup cu filosofia, face o excepţie şi nu-mi cere să trec testul cu limba greacă. Pe moment am scăpat, dar n-am scăpat mai târziu, când a trebuit să-mi însuşesc puţinică greacă, iar profesorul Vasile Talpoş nu m-a primit la doctoratul în teologie fără cunoştinţe din limba lui Homer, sau, mă rog, să ştiu a citi şi traduce din Evangheliile Noului Testament. S-a mulţumit cu Evangheliile, că la Epistolele lui Pavel nu cred că rezistam, fiind Apostolul, de felul lui, cam subtil şi lung la fraze: dintr-o propoziţie înţelegi că eşti mântuit pe gratis, iar din alta că eşti „sub lege” şi n-ai scăpare.
La viitoarea întâlnire l-am întrebat de ce s-a interesat dacă am vreun preot în neam. Mi-a zis  că a surprins la mine ceva  care ar avea legătură cu un filon moralist. Mă citise: bunicii mei materni şi părinţii erau neoprotestanţi, iar eu crescusem cu Biblia în mână (oricum nu aveam altfel de cărţi în casă în afara celor religioase). Cred că nu i-a displăcut educaţia mea creştină, dat fiind că în „Jurnal de idei”, Dumnezeu şi spiritul creştin mi se pare că abundă.
Am început să ne vedem destul de des şi să vorbim despre orice, dar subiectele nu porneau de la mine, cel mult puneam câteva întrebări. Eu mă adresam cu „domnule profesor.” Motivul pentru care-l numeam profesor (şi o fac şi acum când mă gândesc la el) are mai mai multe explicaţii. Cea dintâi ar fi că după fiecare întâlnire cu Noica, mă simţeam, simultan, foarte deştept şi nemaipomenit de prost. Mă simţeam deştept fiindcă mi se părea limpede ca seninul cerului tot ce vorbeşte el. Mă simţeam prost, fiindcă spunea lucruri amintind cine a spus înaintea lui ce susţine, sau contrazice. Şi, după ce ne despărţeam, dădeam fuga la cărţi, cu o grabă şi cu o pasiune mai mare decât procedasem în facultate cu bibliografia obligatorie. Pe lângă autorii de largă circulaţie, vorbea şi despre personalităţi româneşti ale căror cărţi nu se găseau în librării şi nici prin articolele din presă (fie ele literare) nu prea erau comentate. Aşa am aflat despre N. Bagdasar, I. Filitti, C. Antoniade, Radu Rosetti, de D. Gusti, despre o sociologie a lui Traian Herseni, şi despre mulţi alţii. Cei mai mulţi publicaţi apoi de Valeriu Râpeanu la editura Eminescu. Tot de la profesor am aflat de existenţa lui Alexandru Dragomir, a cărui carte s-a publicat abia în 2004. Era cazul să mă apuc de citit sistematic. Şi de scris. În anul 1978, deja umbra profesorului, sub numele de Memorian, bântuia unul din romanele mele. Cu un an mai înainte şedeam unul lângă altul şi eram fercitit de coincidenţă: primeam amândoi câte un premiu din partea Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti, el pentru eseul „Despărţirea de Goethe”, eu pentru romanul „Fratele nostru Emanuel”. Când vrea Domnul, dă omului mai mult decât merită – omul eram eu.
Simţeam – şi sunt convins că nu greşesc – că şi-ar dori să fie profesor, să aibă un contact direct cu tinerii şi să le poată vorbi. Cândva mi-a spus că Nae Ionescu i-a propus să-l oprească la catedră, iar el a refuzat, zicând că dacă ar accepta ar însemna că nu a înţeles nimic din lecţia mentorului, care-i învăţase pe elevii lui să se despartă de el, pentru a deveni ei înşişi. Şi tot atunci mi-a mărturisit că părinţii lui nu au fost încântaţi de refuzul carierei universitare, iar el a trăit câţiva ani traducând şi publicând romane pe care le-a semnat cu pseudonime. Din păcate, nu l-am întrebat care sunt acele romane şi care erau pseudonimele.
Profesorul era protocolar, fără să fie rece, deşi zâmbetul lui era greu de descifrat: puţină siguraţă, poate teamă (nu ştiu de ce şi de cine), puţină neîncredere, puţină ironie. Privea când de sus, când de jos, te situa mereu între. Nu spun că aşa era, ci doar mi se părea. Nu m-am simţi niciodată atins (adică jignit), nici cât o adiere de briză. În prezenţa lui te deşteptai şi te linişteai.
Doar de câteva ori l-am văzut nervos. A venit odată la redacţia revistei „Tribuna României”, unde era redactor şef Paul Anghel, pe care-l aprecia. I-am spus că redactorul şef lipseşte, dar mi-a zis că pe mine mă căuta şi voia să ne plimbăm puţin pe stradă, fiindcă e supărat. O vreme nu a scos niciun cuvânt şi nici eu n-am vorbit. Era tăcut ca un sfinx, mergea cu fruntea plecată şi-şi mişca buzele. Nu aveam nicio bănuială legată de supărarea lui. Când a început să vorbească mi-a povestit că vine de la Consiliul Culturii, unde avusese audienţă la un om al puterii. Îi vorbise despre necesitatea publicării (sau cel puţin a copierii la xerox) a „Caietelor” lui Eminescu. I-a argumentat aceluia,  cum se ştie că a făcut-o de nenumărate ori, în scris sau verbal. Tovarăşul de la Ministerul Culturii l-a ascultat, apoi l-a întrebat de când stau manuscrisele lui Eminescu la Academie. De când le-a predat Titu miorescu, a răspuns, din anul... Păi dacă au putut să stea atâta nepublicate, şi nu s-a întâmplat nimic, mai pot aştepta!, i-a răspuns culturnicul.
Noica s-a oprit din relatare. S-a oprit şi din mers. Domnule Petre Anghel, zice (vorbea numai cu „domnule”, nu că aş fi fost eu domn), să-ţi spun ce mi s-a întâmplat: am crezut că-mi pierd minţile şi o clipă m-am văzut în situaţia că sunt capabil să-l înjur! Dumneata îţi dai seamă - mi se adresează din nou - eu am vrut să-l înjur pe netrebnic, abia m-am putut stăpâni! M-a adus în situaţia să-l înjur... Auzi argument: dacă au stat atâta, pot să mai stea. Manuscrisele lui Eminescu! Pot să mai aştepte, auzi dumneata?
Manuscrisele lui Eminescu ne-au creat o fericită complicitate (în sfârşit, am şi eu ceva comun cu manuscrisele eminesciene, iar asta tot datorită lui Noica). Temător până la obsesie să nu se întâmple o calamitate – incendiu, inundaţii, cutremur – şi să fie distruse, s-a înţeles cu cineva din conducerea Bibliotecii Academiei să-l lase să scoată câte un caiet din manuscrise şi să le copieze la xerox. El risca acţiunea, bibliotecarul la fel, dar trebuia găsit un xerox. M-a întrebat dacă aş fi dispus să particip la operaţiune. Eram, dar trebuia găsită o persoană de încredere care răspundea de un xerox. Din aproape în aproape am ajuns la un salariat de la un institut de proiectări (nu ştiu numele persoanei nici a institutului, nu am ştiut nici atunci, mă bazam doar pe seriozitatea celui care mi-l recomandase). Noica aducea caietul, eu îl dădeam mai departe şi peste o zi ni se înapoiau originalul şi copia. Păstrez şi acum câteva pagini (copii în plus făcute la întâmplare sau din mărinimia lucrătorului), caietele – vreo şase-şapte la număr, sunt, probabil, cele pe care le-a donat Muzeului de la Ipoteşti. N-am dus treaba până la capăt, fiindcă ni s-a spus că nu mai există rezervă de toner în institut. Plata copierii a suportat-o profesorul, nu a acceptat să contribui şi eu.
De la el am învăţat (atât cât am putut) lecţia Eminescu. Adică citirea poetului nu ca să fie ştiut pe dinafară, ci ca să-i vezi adâncimea cugetării, perceperea lui Eminescu în rostul lui de om al culturii române, căruia nu-i scapă proverbele, momentele esenţiale ale istoriei naţionale, soarta  ţăranului. Aplecarea lui spre cultura germană, dispreţul pentru valorile efemere şi truda asupra cuvântului. Scoaterea poetului de sub imaginea falsă şi comodă, creată fără voie de manualele şcolare – plimbăreţ, iubăreţ, nestatornic - şi aşezarea lui în ceea ce era de fapt şi de drept: rob al cărţii, al cugetării, mânuitor al penei ascuţite, Eminescu voevod al limbii române. Un Eminescu neînţeles nici până astăzi – căci cum altfel ar fi socotit că nu este „la modă” şi nu ne-ar mai exprima (mă opresc, ca să nu-mi cadă mână transcriind elucubraţiile denigratorilor) – neînţeles fiindcă este greu, în adevăr, iar greul covârşeşte, oboseşte, cere exerciţiu şi smerenie.
În 1974 am trecut printr-un moment de cumpănă în relaţiile cu puterea: am fost dat afară de la revista „Tribuna României.” Motivul ştiut: cearta lui Paul Anghel şi Ilie Purcaru cu activiştii de la partid care se ocupau de revistă: Dan Marţian şi Mihai Dulea. Primii doi, sătui probabil, de ce scriseseră prin ziarul „Scînteia” nu mai ascultau indicaţiile. Motivele reale nu mi-au fost cunoscute atunci şi nu le ştiu nici astăzi, ştiu că am rămas pe drumuri într-un moment foarte prost ales (de parcă ar fi şi momente bune să-ţi pierzi serviciul, mai ales pe vremea aceea, când partidul te angaja, el te dezangaja). Soţia mea nu avea serviciu (îşi dăduse demisia sfătuiţi de profesor, care ne zisese, pe bună dreptate, că nu poţi face studii serioase având şi slujbă la stat). Locuiam cu socrii, socrul meu era internat la un sanatoriu, bolnav de plămâni, soacra era casnică, băiatul meu cel mare era elev, iar cel mic era internat la spitalul de copii. Dacă Noica mă căutase să-mi spună că-i trecuse prin gând să înjure pe nu ştiu cine, şi eu m-am considerat îndreptăţit să-l caut şi să-i spun că nu am nicio reţine să-i înjur pe toţi: pe Paul Anghel, pe Ilie Purcaru, pe Dulea, Marţian, Burtică şi Ceauşescu. M-a ascultat cu răbdare şi în final mi-a spus că mi se întâmplă un lucru minunat! Că orice om trece prin asemenea momente, dar este important când se abat nenorocirile asupra lui. Eu aveam 30 de ani, aşadar, sunt binecuvântat de Dumnezeu că tocmai acum mi-a venit încercarea: nu sunt nici prea tânăr, ca să pot fi doborât şi să devin cinic, nici prea în vârstă, ca să nu-mi revin din cădere. Aşa că este foarte bine ce mi se întâmplă... Bravos, domnule profesor, i-am răspuns în gând, m-am lămurit buştean, răspunsul este proverbul românesc „tot răul e spre bine” sau melodia de muzică uşoară „după ploaie e senin!” Dar a avut dreptate. După o vreme, după ce am fost umilit cum se cuvine, să-mi intre în cap că partdul conduce şi după ce m-au refuzat vreo patru-cinci redacţii, m-a trimis partidul la radioteleviziune, dar cu interdicţie de semnătură. Aveam salariu, editam revista instituţiei cu texte scrie de alţii, nu mi se cerea să scriu nimic. Eram Vodă Bibescu. Îmi vedeam de citit şi de scris, având grijă să mă vaiet ce greu este la Casa Scînteii, unde editam revista, şi cum mă doare capul de crăp din cauza plumbului inhalat.
Prin 1976-1977, mă documentam pentru scrierea unui roman a cărei acţiune era plasată într-o comună, Poiana. Nu am ce face şi mă duc cu o echipă de televiziune la reala comună Poiana Mare din judeţul Dolj. Suntem cazaţi la un spital, că doar nu avea comuna hotel şi nici partidul casă de oaspeţi printre nisipuri. Seara ne invită directorul spitalului la cantina personalului. Într-o sală destul de mare eram : doctorul, operatorul de imagine, sunetistul, şoferul şi eu. Într-un colţ, departe de noi, un individ la o masă. Nu învăţasem nimic din experienţa pierderii slujbei de la „Tribuna Romniei”, aşa că mă grozăveam, dându-mă om liber, care spune despre starea din România ce-i trece prin cap, iar prin cap îmi trecea că nu e bine. Directorul mă invită afară şi-mi spune să-mi ţin gura, că domnul singur din colţul sălii este colonel de securitate. „E el colonel, cum sunt eu mitropolit, zic eu, o fi şi el vreun nenorocit de turnător şi se dă colonel”. „E colonel, vă spun eu, răspunde de spitalul nostru”. „Ce să facă el aici?”, îmi arăt nedumerirea. „Nu vă faceţi că nu ştiţi, zice doctorul, aici e spital special, cu oameni internaţi politic, cu probleme psihice”.
Ne întoarcem la masă, continui pledoaria despre viaţa ţăranilor, a muncitorilor şi intelectualilor români, iar la un moment dat mă îndrept spre colonel şi-i zic: „tovarăşul colonel, dacă tot ascultaţi, veniţi la masă cu noi!” După insistenţe, acceptă, vine şi se prezintă: colonelul Onea.
- Domnule colonel, îi spun la un moment dat, am şi eu o problemă şi dacă se poate, vă rog să mi-o lămuriţi.
- Da, zice, să vedem.
- Eu sunt oltean din Băileşti şi vreau să fac carieră! (că eram oltean, era adevărat, restul nu, dovadă că nici nu am făcut carieră, dar aveam chef de vorbă, probabil şi băusem ceva). În acelaşi timp, continui, eu sunt prieten cu Constantin Noica şi cu Petre Ţuţea. Întrebarea este: mi se scrie la catastifele securităţii că întreţin relaţii cu doi foşti legionari? Mă afectează la carieră?
- Nu ne interesează pe noi problemele astea, tovarăşu, puteţi să fiţi prieten cu cine vreţi. Iar cei doi, de care vorbiţi, sunt cazuri separate. Ţuţea este un om bătrân pe care nu-l ia nimeni în seamă, iar Noica nu a fost legionar.
- Printre scriitori, zic eu, aşa se vorbeşte.
Urmează o contradicţie lungă, eu că a fost, dar nu pentru asta îl iubesc, el că nu a fost. Eu nu cedez la opinie, colonelul nu cedează, iar în cele din urmă aduce argumentul suprem.
- Dumneata mie îmi spui că a fost legionar? Eu l-am arestat pe Noica şi nici până astăzi nu i-am găsit cererea de intrare în partid!
Având lângă mine omul care l-a arestat pe Noica nu am mai putut să stau l-a masă. M-am ridicat şi am plecat spre camera în care eram cazaţi, ceilalţi urmându-mă.
Peste un timp Noica a trecut pe la mine pe acasă. Locuiam în strada Berzei, într-o casă cu o grădiniţă în faţă, moştenită de la părinţii soţiei. Am mâncat, Noica s-a bucurat de vinul natural, roşu aprins, făcut din strugurii care creşteau în bolta înaltă din curte, apoi şi-a aprins o ţigară… Nu toţi oamenii ştiu să fumeze, la Noica însă fumatul era un spectacol. Privea ţigara înainte de-a o aprinde, nu o aprindea mecanic cu bricheta, apoi o duce la gură de parcă săvârşea un ceremonial. După ce o aprindea n-o mai privea. Fumul se ridica în sus ca o jertfă de aducere-aminte. O stingea mecanic, fără să-i strivească restul, nu-l mai interesa ce se întâmplă cu ea în scrumieră. Mai târziu, când l-am mai văzut fumând, rupea jumătate din ţigară, aruncând partea fără filtru, probabil i se recomandase să fumeze mai puţin. Când avea ţigări de foi, nu le fuma cum se vede prin filmele cu mafioţi sau cu milionari neglijenţi, ci le atingea cu buzele cum fac copii cu  halviţele.
Când a vrut să plece l-am condus pănă la staţia de tramvai de la Buzeşti. Eram nesigur dacă trebuie să-i spun sau nu că l-am cunoscut pe ofiţerul care-l arestase. Mi s-a părut că nu-i corect să nu ştie ceva care-l privea şi i-am relatat întâmplarea de mai sus, zicând că nu sunt sigur dacă numele era real sau mă minţise. „Oană! Căpitanul Oană, era căpitan atunci, e numele lui, îl ţin minte, el m-a anchetat. Îmi amintesc de el, fiindcă e singurul care nu m-a bătut”.
După revoluţie, am citit însă în una din cărţile ale supravieţuitorilor din lagărele de detenţie, în dreptul colonelului Oană, o relatare total diferită: un deţinut spune că noaptea se auzeau ţipetele lui Noica datorate bătăilor pe care i le administra Oană. Nu ştiu ce să cred: ori eu nu am auzit bine ce mi-a spus profesorul, ori el nu a vrut să-şi mai aducă aminte. Că n-ar fi vrut să-mi spună mie că a fost bătut nu este o explicaţie, fiindcă mi-a mărturisit despre bătăile administrate de alţi torţionari.
Delicateţea lui Noica era fără margini. Rar am întâlni un om atât de atent să nu supere şi atât de gereros în a arăta preţuirea. În 1971, după câţiva ani de aşteptare, mi-a apărut în sfârşit, volumul de debut la Cartea Românească, „Duhul Pământului”. Eram fericit. Nu scrisesem o capodoperă, ceea ce au observat şi criticii, singurul lucru care m-a deranjat a fost confuzia pe care le-a produs-o titlul. Unii n-au citit mai departe de  copertă, crezând că e încă un volum de poezie păşunistă. În realitate nu era vorba de nostalgia după hectarele de pământ de la Băileşti, ci de Duhul Domnului, care în cartea Genezei se mişcă, planează deasupra creaţiei. Nu m-am supărat, Biblia pe atunci nu era... la modă, sursa de inspiraţie trebuia căutată în Marx şi în Darwin. Iar dacă şi ei ridicau probleme de lectură, „minerii din Maramureş” şi „mărul de lângă drum” erau mai aproape. Minerii au fost mai aproape şi după 1989, iar merele pot fi aduse la piaţă şi de peste hotare. M-am supărat doar pentru o cronică publicată de Eugen Barbu, reluată apoi şi într-un volum de istorie literară, care începe şi se termină cu volumul 5. Supratitlul cronicii era „Mai mulţi soldaţi” Eu eram al doilea soldat, Ana Blandiana era primul.
Peste un timp, lui Constantin Noica i-a apărut o carte, pe care mi-a oferit-o cu dedicaţie. Prima dedicaţie de la el este din anul 1973, pe extrasul unui articol publicat în revista Institutului de filosofiei al Academiei. Abia ne cunoscusem, dedicaţia este protocolară. L-am întrebat atunci cum se cade: citeşti dedicaţia în prezenţa autorului care-ţi oferă cartea sau nu? Mi-a răspuns că ar trebui citită când nu este autorul de faţă, că este vorba de un gest simbolic şi intim, aşa că ar fi bine să savurezi textul de unul singur; în plus, a adăugat, dacă nu găseşti scris ce te-ai aşteptat, e posibil să ţi se vadă nemulţumirea pe faţă şi strici tot farmecul. Aşadar, primesc cartea de la Noica şi cu lecţia, bună sau rea, învăţată, nu citesc în prezenţa lui. Rămân singur şi-mi dau lacrimile, deşi nu sunt prea sensibil din fire: „Lui Petre Anghel, de la soldat la soldat în cultura română. Constantin Noica”. Aşadar, peste timp, Noica ţinuse seama de mâhnirea pe care mi-o produsese Eugen Barbu (nu vorbisem niciodată despre asta) şi acum vindeca rana. Avusese dreptate când îmi spusese că tot răul este spre bine, dacă nu mă minimaliza Barbu nu m-ar fi făcut Noica, fie şi din amabilitate, egalul său, adică nu ar fi coborât la gradul de soldat pe care îl primisem de la mentorul revistei „Săptămâna”. Intram în istorie! Mi se părea că devin personajul unei povestiri a lui Ion Creangă depre moş Ion Roată şi Vodă Cuza – unde pălmuise cândva boierul, săruta acum Domnitorul...
Tot despre harul lui Noica de a da încredere altora se înscrie şi dedicaţia de pe „Sentimentul românesc al fiinţei”: „uitând cu nedreptate ce a dat până acum, în aşteptarea marelui dat”. Pe „Povestiri despre Om”, apărută la Cartea Românească, a scris: „Doamnei şi lui Petre Anghel, un gînd prietenesc, plin de încredere în destinul lor cărturăres şi omenesc, din partea lui Constantin Noica, iulie 1980”. Dar nu era mărinimos şi bun doar cu mine. Îmi amintesc că, la un moment dat, după ce vorbisem de nenumărate ori cu el despre Marin Preda şi cu acesta despre Noica, intenţionam să-i ... împrietenesc, fără să-mi destăinui totuşi intenţiile direct. Cel care mi-a prins şiretlicul nevinovat a fost Marin Preda. O fi înţeles şi Noica, dar s-a făcut că nu pricepe. Într-o zi, tot ridicându-l în slăvi pe Noica, Marin Preda m-a întrebat direct: „ce vrei, mon cher, să ne faci prieteni?”. La întrebare clară, răspuns clar: da, e păcat ca doi oameni de valoarea dumneavoastră să nu se afle în bune raporturi de prietenie, sunteţi două personalităţi reprezentative pentru cultura română. „Mon cher, a zis Preda cu gravitate, nu e posibil ce vrei dumneata. M-am gândit şi eu, nu e posibil.” A văzut că nu pricep şi a adăugat: „Mon cher, Noica a făcut închisoare, în timp ce noi eram liberi. Nu se poate să nu ne reproşeze că am fost în libertate şi n-am făcut nimic, în timp ce el şi alţii erau bătuţi de nişte bestii.” Am încercat să-l conving că n-am simţit nici-un resentiment faţă de el sau faţă de alţii care au supravieţuit fără să treacă prin detenţie, dar n-am avut succes, Preda a conchis că este cum spune el. Şi nu era Marin Preda omul pe care să-l poţi bate la cap cu o ideea de-a ta iar el să cedeze. În 1980, când Marin Preda a decedat – nu în condiţii naturale, după părerea pe care am susţinut-o mereu şi o susţin şi azi – iar profesorul Eugen Simion a avut iniţiativa apariţiei cărţii de amintiri şi revocări „Timpul n-a mai avut răbdare”, Constantin Noica a scris pagini superbe despre marele singuratic dispărut, demonstrând că îi ştia foarte bine toate cărţile. Înainte de tragedie însă,  în presă sau în discuţii se reproşa – mai mult sau mai puţin voalat – că Petrini, personajul principal nu prea ştie ce este filosofia, iar autorul ar fi trebuit să-l facă istoric, întrucât filosofia, nu-i aşa, n-ar prea fi de... condeiul lui Preda. Nu era nici de condeiul meu, iar eu am dat fuga la Noica să-l întreb dacă stau în picioare, adică dacă au noimă, gândurile lui Petrini, închipuite  de Marin Preda. Noica a zis că este în regulă, nu l-a deranjat nimic, mai ales că personajul este asistentul unui profesor universitar, nu  un filosof. Şi a adăugat că dacă ar fi să reproşeze ceva eroului din „Cel mai iubit dintre pământeni” s-ar gândi doar la interesul prea mare pe care-l acordă dragostei, când ar fi putut să fie obsedat de idee. Recitesc acum, pentru aceste rânduri, textul lui Constatin Noica: nici urmă de vreo nemulţumire, iar titlul comentariului spune el însuşi ceva: „Nietzsche văzut de Marin Preda”.
Prin anii optzeci, ne-am dat întâlnire în oraş şi am mers la braseria hotelului Athenee Palace. Era  înainte de prânz şi ne-am aşezat la o masă retrasă. „Puterea” hotărâse economii la energia electrică, becurile salonului se reduseseră mai mult de jumătate, părea că intrasem într-un bar de noapte, nu într-o braserie. Am cerut cafea şi coniac şi „convorbeam în idealuri” – cu Noica nu se putea flecări (râzând l-am văzut, spunând anecdote nu l-am auzit). La un moment dat intră în braserie Petre Ţuţea, îmbrăcat într-o haină largă pe trupu-i cândva masiv, şi cu o căciulă ponosită în mână. A făcut un tur printre mesele goale, a observat că nu recunoaşte pe nimeni printre puţinii consumatori şi a dat să plece, când a mai observat două umbre la o masă şi s-a apropiat de noi. Prin semiîntunericul mesei, ochii lui mari, larg deschişi, fără ochelarii pe nas (legaţi cu un şnur şi cu o aţă la unul dintre braţe) m-au observat. M-am ridicat în picioare, iar Ţuţea m-a îmbrăţişat şi şi-a repetat a suta oară monologul cu care mă întâmpina când mă revedea: „Când te-oi plezni, de drag ce-mi eşti, când te-oi plezni de drag ce-mi ieşti!”... Apoi a încremenit: dăduse cu ochii de Noica! Bătrânul Ţuţea era cu şapte ani mai în vârstă decât Noica, dar părea mult mai mai obosit şi erau firi diferite: el mânuia paradoxul şi jongla cu vorbele ca un acrobat, Noica era exact ca un neurochirurg şi întârzia asupra cuvintelor, rupându-le şi reconstruindu-le. Vorbisem de nenumărate ori cu Ţuţea despre Noica şi invers. Se admirau reciproc, dar nu se întâlneau. Iar acum erau unul în faţa celuilalt. Ţuţea, când a dat cu ochii de Noica s-a fâstâcit ca un licean surprins de directoroctorul şcolii fumând la toaletă. Când Noica s-a ridicat în picioare şi i-a întins mâna, schiţând un gest de îmbrăţişare, Ţuţea părea că şi-a pierdut echilibru. Stăteau unul în faţa celuilalt şi se mrau de parcă fiecare ar fi avut în faţă o stafie. Primul care şi-a regăsit glasul a fost Noica.
-          Ce faci, Petrică?, a întrebat Noica.
-          Bine, Dinule, tu ce faci?
-          Bine, Petrică, ce zice că faci?, a reluat Noica după o pauză.
-          Căutam un ucenic de-al meu, şi-a reveni Ţuţea, văd că nu e aici, aşa că plec.
Am insistat să se aşeze şi să bem împreună un coniac, dar Ţuţea a refuzat, şi-a strâns cu putere căciula în mână şi a plecat.
„Sărmanul Petrică”, a zis Noica, privind în urma lui, mai mult şoptit, decât să-l aud eu. Au urmat minute lungi de tăcere. Noica nu a mai spus nimic, eu nu am întrebat de ce „sărmanul Petrică” şi ne-am văzut de-ale noastre, fără să ştiu nici azi la ce s-o fi gândit Noica. Poate ar fi vrut să-l căineze pentru anii petrecuţi în închisoare, dar nu este verosimil, şezuse şi Noica suficient de mult în temniţele comunismului. Dădeau însă interpretări diferite acestor episoade (?) din biografiile lor. Ţuţea zicea, cum se ştie, că e mândru pentru cinstea pe care i-a făcut-o poporul român de a putea să sufere pentru el! Noica mi-a zis că anii de detenţie l-au ajutat să se regăsească. Să-i înţeleagă cine poate, eu nu reuşesc să pricep cum este cu binecuvâtările închisorii, deşi am ceva bănuieli despre ce voiau să spună.
Noica apela şi el la paradoxuri, dar nu ca Petre Ţuţea. Mi-a zis odată că noi, tinerii, ar trebui să fim fericiţi că nu trăim în libertate, fiindcă ne-am pierde în faţa atâtor opţiuni, pe când dictatura nu-ţi lasă decât o singură şansă: cultura, deci soluţia pentru un tânăr trebuie căutată în biblioteci, că oricum nu avem altceva de făcut...
Din jurnal:
21 septembrie 77: M-am văzut cu dl. Constantin Noica, a fost pe la mine. I-am spus ce va cuprinde romanul la care lucrez. E încântat şi de idee şi de subiect. În luna octombrie, cînd se va întoarce de la Sibiu, mă va prezenta cîtorva „foşti”, care pot să-mi fie utili prin vieţile relatate.”
20 iunie 1978: „Azi am cumpărat ultima carte a lui C. Noica. [ este vorva de “Sentimentul românesc al fiinţei”, pe care am primit-o cu dedicaţie câteva zile după aceea]. Am avut o senzaţia ciudată, ţinând-o în mână. Parcă atingeam o femeie. Câteva capitole, mi-am dat seama, le-am citit prin reviste. O să încep, de mîine, s-o citesc de la capăt. Abia aştept.”
23 dec. 1979: „După amiază vizită la C. Noica. Discuţie despre cărţile mele. A recunoscut, fără să-i cer, că sînt singurul om care-l caută fără un interes. Mi-a spus la ce lucrează. (E[ugen] S[imion] mi-a zis că l-a auzit ieri – cînd i s-a decernat lui Noica premiul special al Uniunii Scriitorilor – spunându-i lui G. Macovescu: ”acum mă retrag să gândesc la un alt mare adevăr: sfârşitul.” Ar vrea să să scrie o carte despre devenire, sau, cum i-au reuşit sau nu dorinţele, o evoluţie a ideii. Mi-a povestit despre fiul său, călugăr în Anglia… Vrea să câştige fiecare zi care i-a mai rămas. Cu puţin timp înainte de puşcărie, spune, simţea că se tocise, că înainta în gol, fără închisoare n-ar fi ajuns la înţelegerea de acum. Acolo s-au născut cărţile despre Eminescu şi Rostirea. Îmi propune să plec cîţiva ani la studii sau să colind. Imi vorbeşte cu admiraţie despre D. Zamfirescu şi Paul Anghel.”
Ce ar mai fi de spus? Multe. Visez la o statuie cu trupul lui uşor înclinat, ca o trestie abia atinsă de adierea vântului. La o universitate care să-i poarte numele. La fundaţii care să investească în tinerii de elită, pentru a devini campioni ai culturii (proiectul lui Noica). La un decret prezidenţial care să-i oblige pe elevi şi pe studenţi să aibă în casă cărţile lui şi ale lui Eminescu. La funcţionari din ministere care să nu bruscheze oamenii de cultură, ci să-i caute.  Mi-l închipui în Împărăţia Cerului oprindu-se în faţa frunzelor şi întrebându-l pe Pitagora întrebându-l de ce nu este bines ă ştergi locul pe care ai şezut, iar ăpe Platon de ce sunetele vocale sunt unele însuflezite iar altele neînsufleţite. Pe Goethe cred că-l va întreba de ce nu l-a pus pe Faust să facă pariu pe descoperirea sinelui.

Petre Anghel