Pagini

vineri, 13 ianuarie 2012

Lucian Blaga și proverbele

Proverbele sunt aforismele poporului. Cum cântecul povestitor de moarte al ciobanului anonim se ia la întrecere în frumuseţe cu creaţiunile poetului, ce-şi poartă cu orgoliu solemn numele, tot aşa un proverb poate să copleşească înţelepciunea cutărui gânditor excepţional cotat pe piaţa literară.

 Cântecul şi proverbul au deopotrivă un ce greu definibil, aproape cu neputinţă de realizat unui creator cult, anemiat de îndoielile reflexiei: un firesc ce înduplecă inima şi inteligenţa cea incoruptibilă, o graţie a întâmplătorului, ceva mai presus de bine şi rău când e cântec, ceva mai presus de adevăr şi neadevăr când e proverb. 
Cunoaştem proverbe româneşti care prin fineţea lor par cuvinte rupte dintr-o conversaţie spirituală, ce are loc mai mult între nişte zei rustici, de cât între ţărani. Avem proverbe, care sunt biciuri de foc, şi proverbe, care înainte de a se preface în cuvinte au fost flori. Unele, discrete, deschid orizonturi metafizice. Altele sunt surâsuri desprinse dintr-o tragică resemnare în faţa vieţii.

 Unele au urâtul obicei ai dascălilor care moralizează. Altele un umor izbăvitor de tristeţe. Adâncime, joc, grotesc, întâlneşti la fiece pas, dacă nu la orice ţăran, atunci în belşugul de înţelepciune al acelui ţăran fără de nume, sinteză rezumativă a geniului ale unui întreg popor, rămas aproape acelaşi prin cel puţin zece veacuri.”

Lucian Blaga

Niciun comentariu: