”Cum dar noi, moldovenii şi muntenii, putem să fim mulţumiţi de soarta noastră, noi acei îngenuncheaţi sub toate abuzurile şi asupririle dinlăuntru şi din afară, cum putem să fim recunoscători Rusiei, ea care ne contestă autonomia, ce a fost cea întâi condiţie a capitulaţiilor noastre cu Înalta Poartă, ea care îşi atribuie dritul de a ne impune legi şi de a hotărî toate cele dinlăuntru ale noastre, şi după toate aceste ne contestă chiar istoria, ca cu aceasta să piară şi aducerea-aminte a jertfelor ce i-am făcut, ne contestă chiar naţionalitatea, a căreia bază istorică n-a existat niciodată, o naţionalitate închipuită, a căreia origine se pierde în întunericul timpurilor, aşa zice depeşa contelui Nesselrode, şi aşa şapte milioane de români, cu un trecut de optsprezece veacuri, cu o istorie atât de strălucită, şi care arată lumii luptele îndelungate ce a ţinut, şi pâraiele de sânge ce a vărsat pentru crestinătate şi civilizaţie, cu nişte bărbaţi ca Mircea, ca Huniad, ca Ştefan, ca Mihai, şi cu atâtea alte nume mari, ce au contribuit la chiar luminarea Rusiei, şi aşa aceşti şapte milioane de oameni ce vorbesc aceeaşi limbă, ce au aceeaşi origine, aceeaşi istorie, aceleasi obiceiuri, nu sunt naţie, nici trebuie să reclame respect pentru naţionalitatea românească, astăzi când vedem cele mai slabe, mai neînsemnate şi mai adormite naţionalităţi, deşteptându-se din letargie la căldura veacului al nouăsprezecelea, ca nişte flori ce din mijlocul omătului se deschid la razele soarelui de primăvară.”
Mihail Kogălniceanu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu