”Un caracter deosebit al “postumelor” este umorul de nuanţă veselă. Câteva trăsături vesel-umoristice se găsesc şi-n poeziile definitive ale lui Eminescu: în Pajul Cupidon, în Luceafărul, în Scrisoarea IV1. Dar în “postume” acest element e mult mai frecvent. O “postumă“, din care Eminescu a scos partea cea mai poetică din Scrisoarea IV, se isprăveşte glumeţ, este un fel de mistificare (vezi mai jos). Din acest punct de vedere, citirea “postumelor” chiar surprinde. Cunoaştem un Eminescu adânc sentimental, grav, chiar posomorât, amar-umorist când e umorist — şi acum descoperim un Eminescu glumeţ până la mistificare.
Dar cei care l-au cunoscut ne-au spus cu toţii că Eminescu avea un temperament neegal. Caragiale ne-a spus că era “vesel şi trist; comunicativ şi ursuz; blând şi aspru” etc.; şi aiurea, că era: “melancolic şi pasionat, deşi în acelaşi timp iubitor de veselie şi de petreceri uşoare...” — că era, deci (citez pe Schopenhauer), un dyscolos, un om la care “preponderenţa abnormă a sensibilităţii produce inegalitatea dispoziţiei, periodic o veselie exagerată, iar de regulă predominarea melancoliei”.
Şi cum caracterul fundamental al sensibilităţii lui Eminescu era melancolia — veselia, ea, desigur, era întâmplătoare, dacă nu cumva era, şi ea, uneori, un strigăt de disperare, căci nu puţini oameni cheltuiesc, în accese de veselie, cea mai strălucită şi mai exuberantă vervă în momentele cele mai triste ale vieţii lor. Versurile din Sărmanul Dionis sunt un exemplu desăvârşit de vervă strălucită, aparent veselă, produsă de adâncimea tristeţii.”
G. Ibraileanu, Scriitori români
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu