„Tragedia scrisului românesc constă în faptul că evoluţia gustului literar a publicului n-a mers paralel cu evoluţia literaturii însăşi. Pe când literatura, prin scriitorii cei mai însemnaţi (T. Arghezi, Hortensia Papadat-Bengescu, L. Rebreanu, I.Barbu etc., etc.) s-a încadrat printre valorile absolute, educaţia estetică a publicului a rămas mult îndărăt.
Format după modelele de mult întrecute ale cărţilor de citire şi mai apoi de lectura unei literaturi primare şi copleşităde tendinţe în afară de arta propriu-zisă, literatura bună întâmpină rezistenţa sau indiferenţa lui. Nu ne putem totuşi plânge de acţiunea criticii foiletonistice sau de simplă informaţie; ea este în unanimitate pe linia adevăratei concepţii estetice.”[1]
[1] E. Lovinescu, Istoria literaturii române contemporane. 1900—1937, în Scrieri, Chişinău, editura Litera, 1997, p. 8.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu