”Lauda aceasta nu vrea nici să înalţe, nici să dărâme […] ci doar să mărturisească o credinţă şi solidaritatea mea continuă cu inima celor mulţi care au avut parte tot de ocări şi proboziri, şi prea arar de vorbe bune...
În viaţa altor naţiuni, tărănimea a putut avea, şi a avut, un rol secundar, şters; Pentru noi însă e izvorul românismului pur şi etern. La noi, singura realitate permanentă, inalterabilă, a fost şi a rămas ţăranul. Atât de mult ca, de fapt, ţăranul român nici nu e ţăran ca la alte popoare. Cuvântul însuşi e de origine urbană, cel puţin în semnificaţia actuală. Ţăranul nu-şi zice niciodată ţăran. Dar în vremurile mai noi şi sub influenţe politice a pătruns şi la ţară cuvântul, spre a indica pe omul de la sat în contrast cu cel de la oraş. Ţăranii însă numesc pe ţărani, simplu, oameni. De fapt, ţăranul n-are nume pentru că nu e nici clasă, nici breaslă, nici funcţie, ci poporul însuşi, - omul român. [..]
Mulţi învăţaţi consideră naşterea şi începuturile neamului românesc drept o enigmă sau un miracol, sau în sfârşit ceva inexplicabil prin obişnuitele metode istorice. Este, fără îndoială, o minune cum a rezistat şi a persistat aici poporul nostru, în mijlocul tuturor uraganelor. Dar ţăranul român, existenţa lui permanentă pe aceste plaiuri, poate dezlega taina aceasta şi altele care ne privesc. Ţăranul e începutul şi sfârşitul. ”
Liviu Rebreanu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu