Fenomenul literar — comportament, teorie şi practică — este în această etapă dublu subordonat politicului: în mod direct ca mai înainte, prin obligaţia de a servi politica partidului şi, indirect, ca reacție de disociere de această politică, de care trebuie să ţină seama chiar în măsura existenţei voinţei de individualizare prin delimitare. Relaxarea ideopolitică şi psihică începută în 1964 se dezvoltă în acest domeniu într-un joc echivoc și instabil de principializări conforme şi practici de personalizare oricând amendabile. Dezbateri gazetăreşti, radiotelevizate sau dezvoltate în adunări sunt dirijate în sensul rediscutării unora din conceptele realismului socialist descalificat prin practici falimentare. Unul dintre este chiar realismul, de neînlăturat deocamdată, dar, recondiţionabil. Instrucţiunile oficiale admit lărgirea sferei realismului, pentru cuprinderea a cât mai multe convenţii literare, și aceasta prin critici competenţi politic în ale noului. Demersurile diacronice şi sincronice intenţionează să salveze ideea de literatură socialistă prin asimilarea de noi tehnici, operaţie utilă şi pentru augumentarea numărului reconsiderărilor şi valorificărilor din moștenirea locală şi universală.”
Marian Popa, Istoria literaturii române de azi pe mâine, vol, II
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu