Pe vreme aceea, dragii mei,
Copiii nu erau aduși de barză
Și nici nu se nășteau precum mieii.
Se ducea omul la plug,
La tăiat de lemne,
Unii intrau chiar în adânc
Să scoată cărbune
Pentru sobele de fontă ale nemților,
Iar alții plecau la oaste.
Când se întorceau acasă
Ciuleau urechile de departe
Și auzeau dinspre odaia bună
Ori dinspte vatră
Un orăcăit de copil.
Aha, își zice omul,
Scoțându-și căciula
(Că nu umblau oamenii cu capul gol ca acum),
Să știi tu că mi-a născut muierea,
Iar la noapte am două bucurii:
Îmi ridic copilul la grindă,
Iar muierea, după ce-l adoarme,
Vine la mine.
Numai cu Mihai Eminescu
Nu a fost așa:
Ședeau copiii în bancă
Fără chef de școală
Și pe foaia albă de hârtie,
Ca laptele supt și nevăzut vreodată,
Un înger a scris citeț
Mihai Eminescu.
Tatăl: Soarele.
Mama: Luna.
Frați: românii.
Surori: pădurile și câmpiile.
Copii: n-a făcut, face poezii.
Un comentariu:
Superb!
Trimiteți un comentariu