"Metrica poeziei noastre populare ar putea să ne servească un argument, nu singurul, dar alături de celelalte, în favoarea tezei despre orizontul specific. Poezia noastră populară se consumă în orice caz într-o simpatie masivă faţă de versul constituit din silabe accentuate şi neaccentuate, una câte una, adică faţă de ritmul alcătuit din deal şi vale sau din vale şi deal. Metrica aceasta manifestă în acelaşi timp o vădită fobie faţă de săltareţul dactil.
Găsim ce-i drept şi intercalări dactilice sau anapestice, dar acestea nu se dezvoltă, ci dispar înghiţite de ondulaţia ritmică, deal-vale, care străbate puternic, ca o legănare lăuntrică toată poezia. Se va răspunde că metrica, generată din dactil sau anapest, nu zace în fire a limbei noastre. Sau că această metrică ar fi prea savantă pentru poezia populară.
Ultimul argument nu e decisiv deoarece vechea poezie populară grecească cunoaşte foarte bine metrica aceasta.[1] Iar întâiul argument, întemeiat pe firea limbei noastre, nu constituie o explicaţie. Problema tocmai aici începe.
Limba românească şi-a creat, probabil concomitent cu constituirea ritmică a spaţiului nostru, un ritm interior, care a făcut-o mai aptă pentru metrica întemeiată pe troheu şi iamb, decât pentru metrica dezvoltată din celelalte unităţi ritmice.
Ritmul acesta interior a dat limbei noastre pecetea, ce şi-o va păstra pentru totdeauna, o pecete sub presiunea căreia versificaţia trebuia în chip inevitabil să adopte anume forme şi să refuze altele."
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu