Se întinsese pe o
balustradă,
Un fel de zid
retezat şi părăsit
Din faţa
palatului Creţulescu.
El iubea
Bucureştiul ca nimeni altul,
Doar craii de
Curtea Veche îl puteau
Concura.
A fost prima dată
când l-am privit de sus.
M-aş fi întins
alături de el,
Era noapte şi
eram fraţi,
Dar zidul nu ne
încăpea
Pe amândoi.
Tinere, i-am
spus, dă-te jos,
Ai să răceşti,
Şi deşi eşti mai
mare decât mine,
Cum te lauzi
mereu,
Nu vreau să rămân
fără tine.
A început să
plângă,
Gemea ca un
copil,
Şi nici azi nu
ştiu de ce-i cugeau lacrimile.
Du-mă acasă, mi-a
zis,
Du-mă acasă la
mine.
În Bucureşti era
noapte.
Pe vremea aceea
amândoi
Ştiam
Că după noapte
Apar zorile.
Ştim asta şi
acum,
Tot amândoi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu