Mă tot minunam, Domnule,
De ce mă iubeşti atât de mult
Şi-n infinite moduri,
Încât chiar şi duşmanii meu sunt obligaţi
Să admită că este la mijloc ceva
Mai presus de înţelegerea lor.
Tu m-ai sădit lângă un izvor,
Deşi proştii vedeau în jur
Doar nisip,
Dracilă şi colţii babii,
Boz şi castani sălbatici,
Pir şi lăstăriş,
Rogoz şi păpădii.
Şi când am vrut
Să mă duc la sfatul celor răi
Şi să chefuiesc cu netrebnicii,
De drag ce ţi-am fost
Mi-ai pus o piedică
Încât era să dau cu nasul
În balta morţilor.
Vino, ai zis,
Ridică-te, ai zis,
Nu te aşeza pe scaunul
Celor care hulesc
Numele Alesului.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu