Istoriile literare din perioada
1944-1989, fiind parţiale, au fost concepute excluziv prin prizma ideologiei
totalitare, acordând importanţă scriitorilor cu orientări de stângă şi
elimininând sau doar criticând scriitorii cu adeziuni, simpatii sau numai
suspectaţi că ar fi avut atitudini de dreapta (Nicolae Manolescu, Dumitru Micu,
Literatura română de azi, 1944-1964; Ov. S. Crohmălniceanu, Literatura română între cele două războiaie
mondiale). Cele de după 1990 sunt, în exclusivitate, istorii critice
(Dumitru Micu, Ion Rotaru, Alex Ştefănescu, Nicolae Manolescu). Sub pretextul
estetismului, s-a eludat aproape în totalitate conflictul ideologic. Aceeași
situație se regăsește și în Dicționarele
coordonate de Mircea Zaciu și Eugen Simion. Singurul Marian Popa, în Istoria literaturii române de azi pe mâine,
depășește însă zona esteticului și prezintă și contextul socio-politic.
Încercarea de obectivism sau
estetism continuă să întreţină confuzia de valori.
Mulţi
dintre criticii literari de prestigiu s-au folosit de criteriul estetic pentru
a evita realitatea istoriei, a mentalităţilor
şi, în general, amestecul brutal al politicului.
Contribuţia studiilor lui
Mihai Ungheanu, Ilie Bădescu, Theodor Codreanu, Mircea Martin la restabilirea
adevărului istoric a fost minimalizată sau trecută sub tăcere.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu