Anton Pann este unul dintre scriitorii fericiţi ai
literaturii române: el a fost apreciat în timpul veţii, iar valoarea nu i-a
fost contestată nici după moarte, fiind până în zilele noastre un punct de
referinţă şi o individualitate marcantă.Viaţa lui este demnă, de cel mai
autentic roman: rămas orfan de mic, vine în ţară din Bulgaria împreună cu doi
fraţi care vor muri pe frontul ruso turc din 1806-1812, la asediul
Brăilei.Trăieşte la Chişinău, la Bucureşti, la Braşov, fugar prin munţi cu o
călugăriţă răpită de la Mânăstirea Dintr-un lemn. E cântăreţ la biserică,
paracliser la biserica Olari din Bucureşti, vânzător ambulant, profesor de
muzică, tipograf, proprietar de tipografie. Veşnic îndrăgostit şi părăsit. Cei
care l-au cunoscut i-au păstrat o amintire frumosă – era jovial şi pretenos.I
se recunoştea umorul şi capacitatea de evocare: ”Dacă Anton Pann ar mai fi
trăit – scria Vasile Alecsandri, în 1872 ( Convorbiri literare, I - 15
februarie) – el singur ar fi fost în stare să scrie poemul naţional al lui
Pepelea, acest tip poporal de spiritul glumeţ al românului; el singur ar fi
putut să aştearnă în versuri uşoare nenumăratele pâcâlituri dintre Păcală şi
Tândală; însă el şi-a dus veselia pe cea-lume, lăsând în urmă-i un monument
nepieritor: Povestea vorbei!
În Panteonul literar al României, imaginea lui Anton Pann
poartă un sigil caracteristic şi mult-interesant! Ea ne apare4 cu înţelepciunea
filozofică a strămoşilor pe frunte şi cu râsul maliţios al lui Pepelea pe buze”.
În Năzdrăvăniile lui Nastratin Hogea se observă cu
uşurinţă invenţia cu tâlc, umorul, ironia fină şi chiar batjocura. Dar nu
conţinutul acestor năzdrăvănii ne interesează în rândurile de faţă, ci arta
poetului de a se juca cu personajele şi, mai ales, cu vorbele. Există o plăcere
a spunerii în poezia lui Anton Pann pe care doar societăţile patriarhale o mai
au şi care nu poate fi găsită decât la popoarele bogate, unde hrana nu se
obţine greu, iar goana după câştig nu poate schimba rostul şi ritmul vieţii.
Deşi era la curent cu literatura cultă a timpului său şi
se descurca destul de uşor în câteva limbi străine, Anton Pann preferă
folclorul românesc, creaţia populară de la orasşe şi de la sate, dar nu ca
simplu culegător, ci o foloseşte ca sursă de inspiraţie, dându-i adesea forme
inedite, departe de original. ”Spirit întreprinzător, înzestrat cu un
remarcabil simţ al necesităţilor veacului său, talent multilateral şi
productiv, Anton Pann realizează în opera sa o sinteză între literatura
populară şi cea cultă, într-o revărsare de inteligenţă, echilibru, dragoste de
viaţă şi de frumos. Textele vechi, uitate,capătă sub acţiune sa patina
actualităţii, iar surse dintre cele mai diferite şi de provenienţă felurită,
obţin, fără rezistenţă, dreptul indigenatului. Diverse spaţii de spiritualitae
populară se interferează în cadrul aceleeaşi unităţi, servind ca elemente de
construcţie într-o acţiune în care cuvântul hotărâtor îl are arhitectul, căruia
o existenţă învolburată, plină de privaţiuni şi evenimente ostile,i-a oferit,
ca o compensaţie, prilejul întâlnirii directe cu marea carte de inteligenţă şi
sensibilitate a lumii”.
Deşi în multe privinţe Povestea vorbii se aseamănă
cu lucrările similare ale lui Dinicu Golescu, Iordache Golescu sau Iuliu Zanne,
opera lui Anton Pann este, în esenţă, profund originală, pentru că, aşa cum
ştim nu subiectul este, în mod obligatoriu, cel care defineşte pateritatea.
Motivele, mai ales în folclor, circulă, sunt reduse la număr, subiectele trec
de la o zonă la alta şi chiar de la un popor la altul, originală trebuie să fie
tratarea, stilul este cel care defineşte caracteristicile unui autor şi ale
unei opere. În cazul lui Anton Pann, aşa cum s-a observat, principiul de
ordonare este cel asociativ, se pleacă de la o anume temă, care dă şi titlul
poezie, fabulei, meditaţiei versificate sau miniculegerii de proverve selectate
pe un subiect, mergându-se până la adevărate povestiri. Unele sunt culese
exclusiv din cultura română, altele însă sunt comune zonei balcanice, în timp
ce întâlnim şi situaţii în care motivele circulă în tot sudul Europei. Nu
puţine sunt cazuri în care subiectele, fie în întregime, fie parţial, se
întâlnesc în literatura antică a Orientului. Dar “observarea vieţii omeneşti se
conformează unei structuri morale tipologice, general valabilă, încadrată în
acelaşi timp în atmosfera specifică a tărgurilor şi satelor româneşti. În
Povestea vorbii se întâlnesc toate liniile caracteristice operei lui Pann:
capacitatea definirii tipologiei morale, surprinderea concretă, plastică, a
datelor esenţiale în portretul individual, observaţia critică incisivă, morala
moderată,, umorul, nesecata ştiinţă aforistică, vocaţia naraţiunii aborescente
şi, mai presus de orice, marea voluptate a jocului cu vorbele, cu înţelesurile
lor multiple, cu bogăţia lor multicoloră”.
Prin aceste caracteristici, opera lui Pann se încadrează în aşa-zisul stil
balcanic, ilustrat, printre alţii, de Mateiu Caragiale, Ion Barbu, Tudor
Arghezi, Fănuş Neagu, Tudor George.
Şi acum să vedem spectacolul cuvântului pregătit de Anton
Pann.Nu înainte de a-i cunoaşte părerea proprie despre propria-i ispravă:”Ştiu
că osebit dintr-aceste veţi găsi multe greşeli în stil, în cuvinte şi mai
vârtos în pontuaţie, care şi în tomul al cincilea se vor vedea; fiind unele de
mine, altele de jecear)zeţar) adăugate, a rămas neîndreptate…Am băgat de seamă
că la multe tropare fiind în apostrofă era greu de pronunţat şi înţelesul
întunecat şi făcea trebuinţă de tălmăcirea şi de plicirea frasurilor. De aceea,
apucându-mă de anul trecut cu cea mai de aproape luare aminte, le-am îndreptat,
după puterea mea, păzin a nu întrebuinţa cuvinte scurtate în apostrofi decât
rar şi pe unde iartă idiotismul limbei. Pe care şi în anul acesta protocolind-o
din cuvânt în cuvânt cu cea mai mare băgare de seamă, şi negăsind nici un
tropar să ceară osebită îndreptare, o înfăţişez…”
În Povestea ăluia se întâlnesc doi veri, care se
numesc Vere şi Neavere şi, din vorbă în vorbă, intră într-un birt, atraşi de
reclama
Azi bem şi mâncăm bucate
Pe parale peşin date,
Şi mâine fără cârteală
Ospătăm pe cicăleală.
Patronul, evident, le cere să plătească mâncarea şi
băutura,iar unul dintre ei se preface a nu fi înţeles ce-a citit şi reproşează:
Nu trebuia să-mi scrii mie
Vorbe cu iconomie,
Că fiecare cap n-are
C-al dumitale de mare,
Să judece cele scrise,
Că sunt după cum zici zise,
Ci pe şleau le înţelege,
Fără să le mai deslege.
Iacă eu unul sînt care
N-am înţeles ce tâlc are,
De aceea nici n-am vină,
Dumneata eşti de pricină
De venii făr-de parale
Pentru că nu a înţeles sau s-a prefăcut că nu înţelege
tâlcul vorbelor, muşteriul abia scapă nebătut, oricum, în cele din urmă
înţelege că nu degeaba există zicala ”Boul se leagă de coarne şi omul de
limbă”.
În Despre vorbire iarăşi avem adevărate maxime legate de
rolul vorbirii înţelepte şi de urmările cuvinteleor nechibzuite:
Din vorbă în vorbă , vorbă se deschide.
Din vorbă în vorbă iese adevărul.
Din vorbă se face fapta şi din fapta
vorba.
Cuvântul e ca vântul, nu se ajunge nici
cu armăsarul nici cu ogarul.
De multe ori limba taie mai mult decât
sabia.
Limba oase n-are şi şi oase sfarmă.
De aceea
Pune-ţi frâu la gură şi lacăt la inimă.
Anton Pann dispreţuieşte minciuna şi mincinoşii, pentru
el toate întâmplările au un tâlc moral. El crede în puterea cuvântului de a-l
îndrepta pe oameni, crede că o păţanie poate fi carte de învăţătură pentru cel
care a greşit. Să citim ce crede despre flecari:
Omul care e flecar
Troncăneşte ca un car.
Îl auzi numai:
Hodorog-tronc! Vorba îndată,
Ca moara când e stricată.
El
Pentr-un şoarece se-nnoadă
Şi aşa mai departe, dicţionarul lui de definiţii pare
inepuizabil, dar tot are un sfârşit, fiindcă mincinosul va da până la urmă tot
peste unul ca el, iar Mincinos pe mincinos nu poate înşela.
Împotriva flecarilor are şi Apostolul
Pavel ceva de spus, câteva sfaturi concrete adresate tânărului Timotei:
Ţinta poruncii este dragostea, care
vine dintr-o inimă curată, dintr-un cuget bun şi dintr-o credinţă neprefăcută.
Unii, fiindcă s-au depărtat de aceste
lucruri, au rătăcit şi s-au apucat de flecării. În a doua epistolă către Timotei, acelaşi Pavel este şi
mai categoric: Fereşte-te de vorbe goale şi lumeşti, porunceşte el.
Flecăreala nu e o caracteristică doar a balcanicilor, cum
am fi tentaţi să credem la o privire superficială, şi nici creaţia secolului
nostru dominat de mass-media.Ea exista şi pe vremea mai tânărului prieten al
lui Pavel, Tit, pe care acesta îl numeşte cu o formulă splendidă “adevăratul
meu copil în credinţa a amândorora”. Flecăreala este chiar un păcat vechi,
foarte drag Satanei:
În adevăr, mai ales printre cei tăiaţi
împrejur (evrei,n.n.), sunt mulţi nesupuşi, flecari şi amăgitori
Cărora trebuie să li se astupe gura. Ei
buimăcesc familii întregi,învăţând pe oameni, pentru un câştig urât, lucruri,
pe care ei nu trebuie să le înveţe.
În Despre neunire şi neînţelegere se elogiează
prietenia şi fraternitatea, dându-se diverse exemple într-o formă lapidară şi
exactă:
Boii uniţi la păşune
Lupul nu-i poate răpune
Şi
O nuia în mână lesne se-ncovoaie,
Dar când sunt mai multe anevoie
Şi
Oaia retrasă din turmă
Lupii o iau după urmă.
Şi
Vai de acea însoţire
Unde nu este unire!
Că
Nu poate fi nălbitorul
Şi, din nou, aşa mai departe, zeci şi zeci de situaţii
din care rezultă incompatibilitate dintre ură şi dragoste, dintre prietenie şi
duşmănie, dintre spiritul creştinesc şi cel diavolesc.
Intr-o altă Poveste a vorbii este vorba de un
obraznic. Proverbul spune că,de obicei, obraznicul mănâncă praznicul, aşadar e
bine ca omul să fie îndrăzneţ. În povestea lui Anton Pann, obraznicul nu e în
câştig. Avem de-a face cu un fel de Ivan căruia i se fac anume favoruri, dar îi
dai nas lui Ivan şi el se suie pe divan.Dar despre ce este vorba? Un oarecare cere, într-o seară, adăpost la o
casă dintr-un sat. Femeia îi răspunde: Nu poci, dragul meu (cam prea
politicoasă ţăranca, dar în poveşti se admite)! Că bărbatul mi-e la moară
şi-s singură numai eu. Musafirul cere să doarmă afară, în tindă. Peste
noapte, din cauza vântului, cere să doarmă înăuntru. Femeia, de milă acceptă.
Apoi, aţi intuit,musafirul cere să stea sub pat, şi, în cele din urmă se urcă
în pat, de unde cere:”mă lasă lângă tine să mă încălzesc puţin”.
Aici intervine schimbarea planurilor, măestrit condusă de
poet: nevasta îl ceartă, ia la goană, pune câinele pe el şi trezeşte tot satul:
“Şi aşa toţi cu
paradă, cu muzică de lătrat,
Cu supţiri şi groase glasuri, îl
petrecură din sat”.
Pe lângă farmecul povestirii, merită subliniată admiraţia
discretă pe care poetul o are pentru această nevastă cuviincioasă.
Sunt remarcabile luciditatea lui Anton Pann şi totala lui
inapetenţă la prostie. Într-o poveste a vorbei, în care este vorba de un
cârpaci care se dă ghicitor ca să scape de sărăcie, deşi vorbele în doi peri îl
scapă de la moarte, autorul nu recomandă “metoda”:
“Mulţi săraci în lume cred în
ghicitori,
Fără să-i cunoască că-s înşelători,
Fiindcă se-ntâmplă cu vreun cuvânt
Ceva să ghicească zicând numa-n vânt;
Dar vor lua pildă din acest cârpaci
Prin ce uneltire s-a vestit dibaci,
Şi să nu mai puie-n ghicitori temei,
În bobi şi cărţi date de proaste femei.
Ce păcat că din 1847, când a apărut Culegere de
proverburi sau Povestea vorbii, De prin lume adunate Şi iarăşi la lume date de
Anton Pann, şi până acum, lumea nu a
înţeles mesajul acestui om simplu şi înţelept şi astăzi îşi pierde timpul cu
profeţiile lui Nostradamus sau ale altui cârpaci de pe malurile Senei ori
Dâmboviţei, aproape că nu contează, tot pe apa Sâmbetei se duc banii
doritorilor să afle ce le spun stelele.
În această Poveste a vorbii (căci sunt multe
culegeri intitulate astfel de autor în volumul de care ne ocupăm), semnalăm
opţiunea lui Anton Pann pentru cuvântul neuzat şi chiar pentru neologisme: curier,
voiaj, pompă, palat, salon, miniştrii, filosof etc. Trebuie semnalată, de
asemenea, îndrăzneala formării de noi cuvinte: sănătoşel, prea procopsit
pentru foarte, grad de comparaţie pe care-l întâlnim şi la Eminescu,
forma alt pentru altul etc. Avem chiar şi elemente de protocol regesc:
Împăratul, care era doritor
Să vază-n persoană p-acest ghicitor,
Cum îl văzu-ndată mult s-a bucurat
Şi-l trimise-n pompă la un alt palat,
Să se odihnească câtva timp aci
Ş-in urmă să-l cheme lucrul a-i ghici.
Pentru poetul Nichita Stănescu anul 1831 când au apărut Poeziile
deosebite sau cântece de lume, “Anton Pann nu numai că nu era
asincron – nici n-ar fi avut de ce să fie – ci era el însuşi un fondator nu al
unui curent numit mai târziu balcanism, ci al spiritului intelectual şi de
viaţă plutitor peste balcanii seculari.
Tată de cuvinte, mult a suferit Anton Pann de pe urma
inimii sale care-i stârnea stihul.”.
Poetul Nichita
Stănescu este uimit în faţa titlului pe care-l dă Anton Pann scrierilor sale şi
consideră Povestea vorbii la fel de inspirat, ca titlu, cu Divina
comedie a lui dante sau Metamorfozele lui Ovidiu.Dacă ar fi să-i
găsească un loc în lumea lui Dante, poetul îl situiază spre sfârşitul
Purgatoriului şi începutul unui Paradis rubicond.
