Aşadar, specificul unei anumite părţi a Vechiului Testament nu poate fi decis de un argument a priori capabil a stabili ce trebuie să fie cuprins şi ce nu, ci poate fi acceptat doar după cercetarea tipurilor de dovezi cu instrumentele specifice analizelor din domeniul literar, filologic şi din cel istoric. Nu se cunoaşte nici un autor serios care să susţină că a avut o revelaţie în timp ce îşi scria comentariu şi că paginile lui exprimă adevărul suprem.
Astfel stând lucrurile, nu există motive de îngrijorare dacă cineva găseşte, chiar şi în cazul Bibliei, surse umane care au stat la baza documentării. În mod logic, pentru unii autori relatările se bazau pe experienţe personale (cazul Exodul), iar altele pe surse documentare sau pe tradiţia populară (cazul cărţii Geneza a aceluiaşi Moise). Important este că autorii biblici nu au scris după mintea lor şi nu au oferit opinii capricioase, ci adevăruri eterne, „mânaţi de Duhul Sfânt”.
Inspiraţia a fost cea care l-a ajutat pe scriitor să aleagă şi să dispună materialul şi, în funcţie de acest lucru, ce învăţături sau lecţii să reiasă din scrierile lui. La scrierea unor părţi ale Vechiului Testament au colaborat mai multe persoane, unii lăsând urme mai mult sau mai puţine vizibile ale muncii lor. Întregul este subordonat Duhului Sfânt ca agent unificator, astfel că Scripturile Vechiului Testament sunt surse de învăţătură, dojană, corecţie, instruire în cele drepte.
Însă pentru acest scop scrierea Vechiului Testament este făcută cu mijloace specifice lucrărilor literare. Există un factor uman în Biblie care, deşi este susţinut de Duhul Sfânt, nu poate fi absorbit în totalitate şi neutralizat de acesta – pentru că Dumnezeu a dorit să fie auzit şi înţeles de om; iar limitele în care acesta este prezent nu pot fi stabilite printr-o determinare a priori a metodelor de inspiraţie - „singurul mod în care acestea pot fi stabilite este studiu asiduu al evenimentelor prezentate de Vechiul Testament.”[1]
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu