Ni se pare aproape o imposibilitate să afirmăm că s-ar putea ajunge la o concluzie atunci când vorbim despre cum se creează literatura şi o dublă imposibilitate când este vorba chiar de teoria literaturii, despre care am afirmat, totuși, la un moment dat, că este ştiinţă. În fond, literatura este povestea celor o mie şi una de nopţi: ea nu se poate sfârşi, fiindcă sfârşitul înseamnă moartea Şeherazadei, al fetei care povesteşte. Dar, oare, doar moartea ei? Ar putea trăi sultanul dacă n-ar mai avea cine să-i spună poveşti? Ne este teamă că nu. Iar odată cu el ar muri şi curtea lui, ar dispare slijitorii, cămilele din grajduri, apele ar seca, grădinile s-ar veşteji.
A existat încă de la început o poruncă tranşantă legată de obligaţia de a spune şi a scrie. Verbul a scrie şi conjugările lui apar în Scriptură de peste 70 de ori. Iar verbul a zice, care este cam acelaşi lucru, în lumina discuţie noastre, de peste 1370 de ori. Verbul a vorbi şi suvstantivul vorbire se prezintă de aproape 1400 de ori.
Toată Scriptura este mărturia a ceea ce au făcut oamenii plăcuţi înaintea lui Dumnezeu şi ce au făcut oamenii fără să aibă consimţământul Lui. Există o nevoie ancestrală de a vorbi, o nevoie de comunicare, şi nu întâmplător omul este singurul care are grai, singurul care rostește, căci Domnul însuşi este Cuvânt. Deși omul a căzut în păcat, a fost lăsat în preajma Edenului, iar grădina Raiului nu a fost ridicată de îndată la cer. Scopul era să se ofere Edenul alăturat ca pretext al poveştii, al zicerii, al mărturisirii adevărului.
În legătură cu personalizarea perceperii, cu nevoia ca fiecare să exprime ce a înţeles el şi, mai ales, cum a înţeles el, avem dovada celor patru evanghelii. Patru relatări ale aceleiaşi vieţi şi ale aceluiaşi mesaj. Un singur Om în centru, dar patru privitori. O viaţă, dar patru selecţii. Aceleaşi fapte, dar patru relatări. Patru canonice. Căci, cu siguranţă, în afară de Matei, Marcu, Luca şi Ioan au mai fost şi alţii care au văzut sau au aflat cele spuse şi făptuite de Isus şi au scris despre ele, dar însemnările lor fie nu s-au păstrat fie nu au fost considerate originale formele transmise gerneraţiilor următoare.
Evanghelistul Lucu face un pas mai departe decât martorul ocular Matei şi mărturiseşte: ”Fiindcă mulţi s-au apucat să alcătuiască o istorisire amănunţită despre lucrurile care s-au petrecut printre noi, după cum ni le-au încredinţat cei ce le-au văzut cu ochii lor de la început şi au ajuns slujitori ai Cuvântului, am găsit şi eu cu cale, prea alesule Teofile, după ce am făcut cercetări cu deamănuntul asupra tuturor acestor lucruri de la obârşia lor, să ţi le scriu în şir unele după altele, ca să poţi cunoaşte astfel temeinicia învăţăturilor, pe care le-ai primit prin viu grai.”[1]
Vom reţine din această singură frază afirmaţiile care intră în legătură cu studiul nostru:
1. Sunt mulţi ispitiţi să scrie, nu la general, ci ca să relateze amănunte, exact ceea ce dă argument unei lucrări literare.
2. Cea mai mare crezare o au relatările pe care le-ai trăit, care s-au petrecut printre noi.
3. Autorul are dreptul şi obligaţia să se documenteze apelând la martorii oculari: cei ce le-au văzut cu ochii lor.
4. Aceşti martori oculari nu pot fi doar privitori în treacăt, ci unii care dau mărturie asupra întregului proces, de la început.
5. Experienţele trăite nu sunt fapta unui privitor “ca la teatru”, evenimentele demne de menţionat sunt cele care marchează, schimbă destine, astfel încât cei care le-au văzut nu mai pot să tacă şi devin “slujitori”.
6. Aceşti slujitori nu sunt nişte onorabili făcători de fapte, ci unii care înţeleg valaoarea cuvintelor şi pot pune semnul egal între anume cuvinte şi Cuvânt. Luca are despre Isus Hristos exact convingerea pe care o are Ioan: El este Cuvântul, pentru că cei ce l-au auzit au devenit slujitori ai Cuvântului.
7. Autorul are, în adâncul sufletului său, sentimentul modestiei, el cunoaşte capcanele scrisului şi nu poate ridica pretenţia că este unicul: Am găsit şi eu cu cale. Orice relatare presupune un stil. Ea are, de asemenea, un ascultător sau un cititor. Beneficiarul nu poate fi un oarecare, el este un prea ales, un om deosebit care trebuie să ştie că este tratat cu respect şi se încearcă scoaterea lui din anonimat.
8. O rtelatarte presupune cercetare, literatura nu poarte exista fără documentare. Cercetarea se face cu deamănuntul, iar lucrurile trebuie studiate de la obârşia lor, istoria fiind parte intrinsecă a creaţiei literare.A povesti înseamnă a istorisi.
9. Trebuie respectată logica lucrurilor şi cronologia faptelor, episoadele curg unele după altele, în şir.
10. Până la urmă taina poveştii nu este o nobilă inutilitate, ea are scopul de a te aşeza în faţa temeiniciei. Iar dacă învăţătura este aşezată pe un drept postament, vânturile n-o pot clinti.
11. În final, această relatare scrisă este mai puternică decât relatarea prin viu grai.
Este bine să reţinem că nu oricine poate scrie pentru public, el o poate face, desigur, amăgindu-se că-l nu-l interesează nimic altceva decât propria lui convingere, dar şi cititorul are dreptul să închidă cartea după primele fraze (aceasta în cazul în care opul a ajuns să fie tipărit). Noi continuăm să credem că talentul este un dar făcut unora de Dumnezeu şi că anume indivizi se nasc cu anume predispoziţii, chiar dacă, aşa cum vom arăta la locul potrivit, talentul aceasta este doar o condiţie a scrisului, nu singura, deci, şi, oricum, nu suficientă. Apostolul Pavel, ni se pare, ne sugerează ceva în acest sens: ”De pildă, unuia îi este dat, prin Duhul, să vorbească despre înţelepciune; altuia, să vorbească despre cunoştinţă, datorită aceluiaşi Duh; altuia credinţa, prin acelaşi Duh; altuia, darul tămăduirilor, prin acelaşi Duh; altuia puterea să facă minuni; altuia prorocia; altuia deosebirea duhurilor; altuia felurite limbi; şi altuia , tâlmăcirea limbilor. Dar toate aceste lucruri le face unul şi acelaşi Duh, care dă fiecăruia în parte, cum voieşte.”[2]
Acest talent, chiar dacă este un dar al Duhului, nu este o semnătură în alb, o poliţă de asigurare la care faci trimitere toată viaţă şi, la nevoie, o şi laşi moştenire. Este vorba de un dar condiţionat. Poţi să te naşti talentat, să-ţi dovedeşti talentul câţiva ani, apoi darul să se îndepărteze de la tine,talentul să secătuiască. Nimeni nu este profet de dimineaţa până seara şi nici cel puţin deştept douăzeci şi patru de ore din douăzeci şi patru, căci mai doarme şi el, scumpul de el. Iar când e treaz, mai şi gândeşte, nu poate rosti (sau scrie) doar cuvinte memorabile. Să ne gândim ce s-ar întâmpla dfacă cineva ar spune un lucru inteligent nu la o oră, nu pe zi, ci doar o dată pe săptămână. 52 de săptămâni pe an înmulţite cu 40 de ani activ ne dau produsul de 2080 idei într-o viaţă de om. Ni ştiu alţii cum sunt, dar pe mine m-ar copleşi atâtea idei sau gânduri înţelepte (originale). M-aş mulţumi cu câteva, dintre care doar unul să fie cu adevărat dat anumie mie – atunci aş fi sigur că aţi avea în mine, în sfârşit, un laureat al Premiului Nobel!
În persoana regelui Saul avem o dovadă că alegerea nu este făcută odată pentru totdeauna. La fel de pilduitoare ni se pare şi biografia lui Samson, care s-a putut folosi de forţele sale naturale decât atunci când le-a pus în slujba scopului pentru care-i fuseseră dăruite.
Talentul, ca să revenim la termenii cu care suntem obişnuiţi, este o predispoziţie pentru o anumită manifestare artistică. Pentru a se împlini, el are nevoie de câteva condiţii:
1. Conştientizarea – individul să aibă reveleţia că percepe realiatatea altfel decât cei din jurul lui. Să constate că ceea ce vede, simte sau gândeşte el e oarecum altfel de cum o fac ceilalţi, iar felul în care o spune ar putea sluji şi celor din jur sau eventualilor cititori de peste timp.
2. Dorinţa de a se afirma. Este necesară o pornire de ieşire din rând. Orice om îşi dă seama la un moment dat că dacă merge doar cu plutonul nu-l va observa nimeni din cei care privesc de pe margine defilarea armetei. În acest caz se impune individualizarea sa. În cazul artei, viitorul vrea să se ştie, la început de existenţa să, apoi doreşte să se individualizeze printre confraţi. Curând va vrea să lase o mărturie asupra epocii. Mai este de făcut un pas, iar marii creatori îl fac şi pe acela: ei vor să pună pecetea gândirii lor asupra unei epoci. Altfel spus, vor să schimbe lumea.
3. Cultivarea talentului. Dacă un individ pleacă de la premiza că ce ştie ,simte şi spune el este suficient, atunci este pierdut. Mai întâi este nevoie de pocăinţă: să-şi dea seama cât de puţin ştie şi să înveţe. Talentul se cultivă doar prin raportare la alţii. Locul adecvat este biblioteca.
4. Găsirea unui mediu propice, adecvat. Şi aici există cel puţin două coordonate. Poţi găsi un mediu propice dezvoltării talentului propriu, alegând facultatea pe care o urmezi, centrul universitar cu care bănuieşti că ai afinităţi, frecventezi cenacluri, îţi cultivi anumiţi prieteni şi anumite relaţii. În al doilea rând, este nevoie de un climat general favorabil, pe care nu-l mai poţi crea singur,ci societatea ar trebui să-l pună la dispoziţia oamenilor de talent. Aici lucrurile se complică – contează fondurile pentru investiţii culturale, mişcarea de idei, şansele comunicării, tradiţia pentru libertate şi democraţie a unei naţii, apetitul cultural al unei colectivităţi şi multe altele.
5. Tenacitate. Viaţa literară, cariera unui scriitor nu sunt presărate cu flori. Lumea nu este o sală de specatcol care abia aşteaptă să apară la rampă măria sa artistul ca să fie aplăudat. Am zice că , mai degrabă, e viceversa. Descurajarea şi mai ales, manifestarea acestei descurajări, sunt excluse.Un artist trebuie să aibă ochii aţintiţi spre final şi nu spre obstacolele de pe traseu. Pe acestea nici nu trebuie să le vadă, chiar dacă se loveşte de ele, rolul lor este doar să-l îndârjească. Nu este foarte greu. Aici el se aseamănă cu adevăratul creştin : răsplata lor vine după moarte. Deci, artişti, nu descurajaţi, dacă nu place cuiva poezia voastră, nu vă supăraţi. Daţi-i întâlnire peste 285 de ani şi şapte luni, la ora 10 pe o alee din ceruri. Voi veţi fi acolo, dacă vrea şi poate, să vină şi oponentul, loc este…
6. Clarificarea scopului: se dedică unui obiectiv personal (prestigiu, bani, premii) sau general (emanciparea semenilor, crearea unui climat, lăsarea unei mărturii adevărate pentru posteriate etc.).Viaţă veşnică îşi doreşte domnul artist, viaţă veşnică va avea, dacă nu, va fi şi el un biet funcţionar, un rob netrebnic care a îngropat talantol sau un administrator nechibzuit care s-a încurcat în petreceri cu slugile.
7. Raporarea la timp: vrea prestigiu în timpul vieţii sau lasă pe seama posterităţii stabilirea locului pe care urmează să-l aibă în ierarhia valorilor. Este foarte mare riscul prestigiului momental. Publicul este o caracatiţă care prinde prada după ce o învăluie în aburul mândriei. Adevăratul artist, din nou ca şi creştinul, ar trebui să ştie că împărăţia lui nu este din lumea aceasta. În acest caz, compromisul, goana după premii, după tiraje mari, elogierile publice nu-i spun foarte mult. Căci timpul, doar timpul stabileşte adevărata rămăşiţă…
Suntem, în ciuda acestor condiţii pe care le-am enumerat, în lumea oamenilor de talent. Deşi s-ar putea să nu avem insomnii legate de genialitate, e bine să spunem câteva cuvinte şi despre geniu, de data aceasta apelând la o personalitate care a fost interesată în mod special de manifestările acestor oameni recunoscuţi unanim ca fiind excepţionali:Arthur Schopenhauer. După el, geniul are la bază o dezvoltare abnormă a intelectului. Aceasta îi permite să cunoască existenţa în totalitatea ei, motiv pentru care geniul se pune la dispoziţia întregii umanităţi, aşa cum inteligenţa normală, la rândul ei, îi serveşte numai individului. Aşadar, când vom întâlni un individ egoist, incapabil să se gândească şi la alceva în afara scopului său personal, să fim siguri că nu avem în faţă un deştept.
Este interesantă următoarea proporţie pe care o stabileşte Schopenhauer, şi chiar dacă nu se poate demonstra, ea este verosimilă: ”am putea afirma că dacă omul normal e alcătuit din 2/3 voinţă şi 1/3 intelect, - geniul constă, dimpotrivă, din 2/3 intelect; şi 1/3 voinţă (…). Indiciul nemijlocit al unei asemenea prisosinţe a capacităţii cognitive îl constituie mai întotdeauna cunoaşterea originară, esenţială a lucrurilor, deci cunoaşterea intuitivă a lumii care conditionează totodată şi transpunerea ei ei într-o imagine palpabilă, fapt care explică creaţiile din domeniul picturii şi al sculpturii.”[3] În situaţiile de acest gen drumul de la concepţia generală care stă la baza unei opere de artă şi realizarea artistică propru-zisă este cel firesc şi şi cel mai scurt. Din acest motiv forma în care se manifestă geniul în asemenea opere de artă este cea mai simplă, iar caracterizările personalităţii se fac cu destul de mare uşurinţă, în timp ce în cazul poeziei şi filozofiei este greu să se depisteze drumul de la izvor până la revărsare.
Să încercăm, totuşi, o schemă a etapelor parcurse de creaţie.
A. Omul.
1.Nu există preferinţe de familie atunci când se naşte talentul. El poate să ia fiinţă în familii regale sau de nevoiaşi. Orice statistică legată de originea socială a indivizilor talentaţi nu ar duce, credem, la nici o concluzie. Unii artişti (scriitori) sunt fii de ţărani, alţii de muncitori, alţii de intelectuali. Proporţiile depind nu de origine, ci de compoziţia socială generală a unei naţii într-un moment dat. După 1949, odată cu reforma învăţământului şi obligativitatea a patru clase, apoi şapte, a crescut, fireşte, şansa ca cineva să fie, apoi, fiu de intelectual.
2. Contează pregătirea şcolară. Imensa majoritate a scriitorilor provine din rândul intelectualilor, vrem să spunem că au urmat cursuri universitare.
3. Merită să se ia în calcul pregătirea de specialitate: cei mai mulţi scriitori au studii filologice.
B.Artistul
1. De obicei ia act de vocaţia lui în copilărie sau în adolescenţă. În copilărie i se atrage atenţia de cei din jur că a făcut un lucru deosebit, care nu e la îndemâna oricui, iar în adolescenţă sau în prima tinereţe, căutându-şi locul în lume îşi găseşte singur individualitatea.
2. Este în căutare de maeştri. El are nevoie de modele. La început se interesează dacă cineva din familia sau neamul lui a mai avut asemenea înclinaţii. Sunt semne inconştiente ale nevoii de tradiţie. De obicei se imită un clasic, recunoscut unanim ca valoare.
3. Se parcurge o fază a imitaţiei. Îi este suficient să scrie influienţat de Eminescu, Blaga, Nichita Stănescu, de la caz la caz şi de la o generaţie la alta.
4. Imitaţia este mai comodă, sau creează iluzia că este aşa, în cazul poeziei sau genurilor care presupun mai puţin efort: e mai uşor să încerci să scrii o poezie şi “s-o termini”, decât dacă ai avea de-a face cu un roman – puţini rezistă să scrie 3oo de pagini proaste!
5. Deşi arta este o formă de comunicare, artistul este, în general, un singuratic, are prieteni puţini, dar este statornic în relaţii.
6. În privinţa genurilor, s-ar putea stabili o relaţie(relativă) între modalitatea artistică şi temperament: indivizii nervoşi sau foarte sensibili preferă poezia, cei atraşi de filozofie şi meditativi preferă romanul, temperamentalii se exprimă în teatru.
7. Poezia este vârsta tinereţii, maturitatea a prozei,senectutea a teatrului.
8. Femeile preferă poezia, bărbaţii teatru.
9.Popoarele aflate în faza copilăriei se exprimă poetic(mitic) cele bătrâne epic şi dramatic.
10.Estul are preferinţă pentru dramă şi nuvelă, vestul pentru roman şi foiletoane în serial.
C. Opera
1.Este iniţial de dimensiuni modeste. Cel mai la îndemână, aţi dedus, e poezia, căci nu e om să nu…Ştiţi poezia.
2. Se scrie în intimitate. Abia mai târziu este adusă la cunoştinţa celorlalţi : prieteni, părinţi, iubită.
3.La reluare, trezeşte un sentiment de insatisfacţie. Faza de tensiune, de ireal, când a fost compusă, a trecut. Acum, la rece, nu mai are valoare.
4.Cei mai mulţi oameni se opresc aici. Asta le-a fost creaţia (nu se schimbă datele problemei dacă izvorul seacă după a treia sau a patra încercare). Artistul adevărat depăşeşte momentul, îşi aminteşte starea de transă în care a compus, revine la acest drog al creaţiei, singurul care nu distruge organismul. Se pare că nici psihicul, dimpotrivă, creaţia face bine sufletului. Şi gândului.
5.Creatorul este acel individ care nu mai poate trăi fără să se exprime. Acum însă nu scrie ca să scape de obsesii, nici ca să arate ce are el în cap, adică să demonstreze că e talentat sau deştept, scrie fiindcă respiră, iar viaţa fără oxigen e imposibilă.
6. Şi totuşi, arta este manifestarea frumosului. Începe să nu mai conteze ce scrii şi cum scrii. Poveşti frumoase, necazuri mari trăiesc toţi oamenii, problema este să le redai frumos, adică artistic.
7. Ca să scrii frumos, trebuie să scrii ca tine. A apărut necesitatea stilului.
8.Opera încetează să fie a ta abia după ce te-ai depărtat de ea şi ai uitat-o. Trebuie să aştepţi ceasul când citeşti o pagină şi nu mai ştii că e a ta. Atunci poţi să faci modoficări, s-o rescrii sau să renunţi la ce-ai scris fără regret. Dacă este cazul, îi dai foc. Nu regreţi, te bucuri că nu ai trimis la poştă un colet cu fructe stricate care te-ar fi făcut de râs în faţa iubitei căreia îi era destinat cadoul.
D. Criticul
1. Criticul este un cititor specializat. El ştie trucurile scriitorului, numai că nu ştie să le aplice şi el, îşi dă însă seama de măestria artistului.
2. Criticul este un creator de puncte de vedere în raport cu o operă dată. Această formulă a lui Ralea este onorantă. În adevăr, critica literară lărgeşte de la epocă la epocă, de la cultură la cultură, câmpul de interpretare a operei.
3. Crirticul greşeşte dacă-şi propune să fie “mai inteligent” decât autorul. Autorul nici nu vrea să fie deştept, se mulţumeşte să fie talentat…
4. O situaţie specială are criticul-artist. Acesta va scrie de obicei o literatură lucidă, exactă dar suspectă de artifex.
5. Istoricul literar, un critic al evoluţiei în timp, este, de obicei, refractar la artul scrisului, el este în căutare de motive pe care să le aplice la alt scriitor, dar nu are ambiţia unei opere beletristice originale.
6.Există pericolul ca un critic să se exprime pe sine şi să vadă într-o operă literară doar ce ar fi putut scrie el într-o situaţie similară autorului.
7.Credem că are dreptate G.Călinescu atunci când afirmă că un critic literar bun trebuie să rateze în prealabil toate genurile.
8.Criticul literar este fratele matur al scriitorului, el îi atrage atenţia lui Prâslea cel Voinic care sunt riscurile din pădure în căutarea merelor de aur.
E. Literatura şi Biblia
1. În Scriptură sunt prezente toate formele de exprimare literară, fie în stare pură fie incipient.
2. Cartea Genezei este uneori lirică, alteori epică şi nu de puţine ori dramatică; în Exodul predomină epicul. Judecători, Samuel şi altele sunt istorie.
3. Cartea lui Iov, mai ales în versetele de început, este un model de intrare în lumea ideilor şi a eposului.
4. În Isaia şi Ieremia, în Ezechiel şi Daniel metafora se împleteşte cu simbolul, invectiva cu meditaţia. La fel la Micii profeţi.
5. Psalmii sunt treapta cea mai de sus a poeziei antice.
6. Proverbele sunt chintesenţă de înţelepciune, forma cea mai succintă a maturităţii expresiei artistice.
7. Cântarea Cântărilor sunt poezia în stare pură aşa cum stropul de rouă este imaginea nealterată a microuniversului. Fără această minunată şi controversată carte, Biblia ar fi desigur mai săracă ,iar ea este o dovadă în plus a harului care i-a luminat pe învăţaţii care au fixat canonul Vechiului Testament.
F.Cuvântul şi cuvintele
Noi credem că în intenţia Bunului nostru Tată ceresc n-a fost să ni se dea o lege restictivă, ci Spiritul lui, care a fost sădit în noi încă de la creaţiune, ar fi fost suficient ca să fim înţelepţi şi să ne înţelegem între noi. Dacă am fi fost ascultători. Neîntâmplându-se astfel, a trebuit să fie dată o lege pe Muntele Sinai în care să se explice în ce fel doreşte Dumnezeu să-şi arate omul iubirea faţă de Creator şi faţă de semeni. Dar omul a mai avut nevoie de cuvinte spuse şi scrise şi în ceea ce priveşte comportamentul de zi cu zi şi legate de obligaţiile de la templu. Refractar la comunicarea cu Dumnezeu, omul a avut nevoie de cuvinte, din ce în ce mai multe cuvinte.
În acelaşi timp, Dumnezeu a fost dispus, în marea lui iubire, să se descopere omului. Această descoperire a avut şi are mai multe componente:
1.Prin creaţie, adică prin natura pe care o mul o are la dispoziţie şi care vorbeşte despre infinita inteligenţă a Creatorului.
2. Prin viaţa Lui Isus Hristos, el însuşi Dumnezeu.
3. Prin contemplarea propriei noastre vieţi în care descoperim lucrarea Duhului Sfânt.
Dumnezeu fiind Cuvânt, oamenilor le-a vorbit prin Cuvânt şi ei se pot apriopia de el şi între ei tot prin cuvinte. Literatura este forma cea mai elevată de comunicare. Cine ştie să vorbească, ştie să gândească. Vorbirea corectă ( din toate punctele de vedere, nu doar referitoare la regulile gramaticale) demonstrează o gândire corectă, o minte sănătoasă. Mintea şi inima sunt sălaşul Spiritului.
Un spirit adevărat va declanşa o vorbire adecvată şi o trăire pe măsură. Pentru cine vrea să aparţină în întregime Cuvântului. Restul se vor pierde în vorbe.Sesizând deosebirea dintre esenţă şi aparenţă, şi întrebat ce citeşte, tânărul Prinţ al Danemarcei răspunde: “Vorbe, vorbe, vorbe…” Spre deosebire de el, Prinţul Cerurilor spune, prin gura proorocului Isaia: ”Domnul Dumnezeu Mi-a dat o limbă iscusită, ca să ştiu să înviorez cu vorba pe cel doborât de întristare”.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu