Ia nu mai plânge,
Nor de la deal,
Nu simţi că pietrele
Lăcrămează
Iar poetul se rupe în două
Ca un distih,
În patru,
De parcă i s-ar pune un catren
Ca un gard înainte.
În o sută și o mie de vorbe
(Care aleargă
disperate
să pătrundă)
Se topeşte.
În lumina ta
În pe sub pielea
Ta
În adâncul din tine
Cu iluzia (sau bucuria)
Că va găsi o virgulă nefecundată
Gata să-l înghită.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu