George Bacovia

S-au plâns ursitoarele

Că de la dănțuiala

În care au hotărât

Să facă din neamul unuia scormonitori

În adânc

Și topitori de minereuri

N-am mai pomenit

Așa caz complicat

Ca la un Gheorghe băcăoanu.

Aur, n-a vrut, palate nu,

Femei și spirtoase rafinate n-a vrut.

S-au enervat și l-au întrebat pe el ce,

Că nu voia răsfățatul să tacă

Și le cam spărsese timpanele

Mândrețelor de iele dezbrăcate.

Asta a cerut, asta a vrut,

O vioară,

Dar când i-au așezat-o sub bărbie,

Tot el a făcut nazuri.

Ce vrei, nebune, s-a înfuriat cea din urmă,

Nu vezi că se ivesc zorile

Și ni se apropie moartea?

Să aibă o singură coardă, a zis Bacovia,

Să fie cald

Și să vă topesc plumbul

Din inimă,

Că numai dans, dans, dans

Știe toată prostimea.

I-au dat și-au fugit

De teamă să nu le închidă

Poetul

Într-un cavou de plumb.

Dar el le-a prins

Și a ruginit cheia.