Pagini

duminică, 13 noiembrie 2011

Ileana Mălăncioiu, o mare poetă (creştină)

Ileana Mălăncioiu este poeta cea mai tristă din peisajul literaturii române, dar şi cea mai profundă, ceea ce s-ar explica prin sentimentul declarat într-o poezie: moartea mă caută de când m-am născut. Subiectele poeziei sale, dacă putem vorbi cu adevărat de subiect în poezie, sunt grave şi gravitează în jurul vieţii (dar ce fel de viaţă!) şi al morţii (dar ce fel de viaţă după!). Un volum chiar se cheamă „Sora mea de dincolo”, inspirat din tragedia pierderii premature a unei surori. S-ar putea ca gravitatea poeziei sale să provină, pe lângă fondul nativ al seriozităţii, şi din studiile parcurse – este absolventă a Facultăţii de Filozofie (Faust când îşi aminteşte de studiile lui scoate un oftat: „am studiat, ah, filozofia”) şi chiar autoarea unei teze de doctorat despre tragedia greacă. Ileana Mălăncioiu ştie că la originea decăderii umane stă păcatul originar, ceea ce şi spune într-un poem intitulat chiar „Mândria”:
Munţii nu ştiu nimic despre măreţia lor/ Numele lor e luat ades în răspăr/ Unii oameni au înnebunit şi cred că sunt munţi/ Dar cine să le spună acest cumplit adevăr?//[1][1]

De unde înţelegem că nu doar persoanele mândre sunt vinovate, ci şi cei care trec nepăsători peste asemenea manifestări, devenind complici. Scriptura zice: „Când voi zice celui rău: ”Vei muri negreşit!”, dacă nu-l vei înştiinţa, şi nu-i vei spune, ca să-l întorci de la calea lui cea rea şi să-i scapi viaţa, acel om rău va muri prin nelegiuirea lui, dar îi voi cere sângele din mâna ta! Dar dacă vei înştiinţa pe cel rău, şi el tot nu se va întoarce de la răutatea lui şi de la calea cea rea, va muri prin nelegiuirea lui, dar tu îţi vei mântui sufletul![2][2]

Este de mirare cum de se mai găseşte o rază de speranţă în poezia Ileanei Mălăncioiu după atâta realitate îmbâcsită pe care poeta o vede ca pe o casă aşezată-n drum care nu mai poate fi zidită decât „din mari rotocoale de fum”. Şi cu toate acestea, deşi trecutul nu justifică şi nu confirmă logica speranţei, ca o adevărată creştină, ea crede că va fi bine cândva:
„A venit primăvara, speranţele din iarnă s-au dus / Acum se duc speranţele de primăvară/ Dar o să fie bine la toamnă/ Dar o să fie bine la sfârşit”.[3][3]

Dar lucrurile nu se termină bine cu de la ele putere, viaţa este o pregătire, o anticameră a acestui sfârşit, însuşi Domnul a rostit sintagma finală „s-a sfârşit” ca un triumf şi nu ca o deznădejde, cum se crede de obicei, la capătul unei vieţi de fapte împlinite cu credincioşie. Obsedată de moarte, poeta analizează fiecare semn, în speranţa salvării. Odată, visând (sau trăind) că ar putea fi ucisă, îl vede pe un nenumit el, sugerat doar de faptul că i se adresează la persoana a II-a singular, cu familiaritate, furişându-se pe terasă mistuind-o „ca pe carnea fragedă şi înmiresmată / A unui miel.”
Dar între victimă şi călău, între cel căutat şi căutător este o relaţie de interdependenţă: „Trupul meu va pieri de unul singur/ Cu groază tu însuţi îl vei căuta/ Sufletul meu va sta la colţul casei/ Şi te va lăuda.//” De îndată ce s-a produs întâlnirea, cei doi pot împărţi amândoi terasa – spaţiul odihnei şi al contemplării:„În zori cineva descoperă trupul meu/ Care toată noaptea a săpat un tunel/ Către lumea cealaltă.[4][4]//”

Poemul ”Părul lui Samson” este redarea în versuri a episodului biblic descris în cartea ”Judecători”. Poeta nu este interesată decât de cuplu Samson şi Dalila, ambii fiind văzuţi ca prototipuri a două lumi ireconciliabile:
„Dalila şi-a făcut meseria/ Capul lui Samson a stat pe genunchii ei/ Ca pe-o tipsie
Şi părul lui a fost tuns şi puterea lui/ A fost pierdută fără să ştie./ Când s-a trezit şi-a vrut să se dezlege/ De funiile strânse pe el era târziu/ Însă povestea sa nu se putea-ncheia /Atâta cât Samson mai era viu.//”
Evident, povestea nu se putea termina, Samson apăruse într-un fel special, avea o misiune, el se născuse în urma unei misiuni divine, trebuia să scape poporul evreu de sub asuprirea filistenilor, rol de care s-a achitat parţial, deşi nu ştim cum va fi judecat în final, ştim că ultima rugăciune i-a fost ascultată. Iar poeta este parte integrantă a acestei confruntări dintre bine şi rău. Ea aşteaptă ca eroul să fie încă o dată ce-a fost. Iar dacă se va pune din nou problema salvării, ea este alături de Samson şi aşteaptă înfrigurată să-i revină energiile, să poată comunica din nou cu Dumnezeu:
„Lumea mai ştie numai cum i s-a luat puterea/ Dar eu îmi amintesc şi ce urmează/ Şi-nfrioşată stau în imensul salon/ Aproape de cei doi stâlpi auriţi/ Şi-aştept să crească părul lui Samson.[5][5]//”

Poemul „Cer senin, îmbietor” este o subtilă şi sensibilă descriere a Golgotei. Este remarcabilă paralela continuă altoită pe o fină glisare a realităţii de acum două milenii şi întrebările rămase tulburătoare până azi. Poemul începe calm, de parcă s-ar prezenta buletinul meteorologic sau cineva ar fi interesat să ştie dacă-şi va lua umbrela. Dar jos (sau sus, sau şi jos şi sus) există un mister de nepătruns:
„Muntele urcă aievea până la cer/ Cine ar putea urca astăzi muntele/ Ar intra în cumplitul mister/ Ca în propria lui grădină/ Şi ar pieri ca grăuntele/ Spre a da înzecită roadă/ Dar cine mai poate urca muntele?”
Cel care a putut urca muntele ceruse şi el rod sporit: „ O altă parte a căzut pe pământ bun, şi a crescut, şi a făcut rod însutit.”" După ce a spus aceste lucruri, Isus a strigat: "Cine are urechi de auzit, să audă." [6][6] Poemul se termină deznădăjduit de lucid după ce ultima strofă părea că oferă un echilibru:
„Totul a fost dinainte vândut/ Totul e bine, totul e aranjat./ Şi, vai, chiar este un echilibru:/ Cu paharul care trebuia băut /Se spală pe mâini dregătorul Pillat.[7][7]”

Poezia „Monolog divin înaintea erei noastre” este o capodoperă. Din nou, după un procedeu deja cunoscut, poeta amestecă planurile, concretul cu abstractul, secolul întâi al erei noastre cu secolul douăzeci, în care scrie. De data aceasta, ambiguitatea este de sorginte teologică: Iisus este prezent când ca fiu al omului când ca fiind însuşi Domnul. Uneori, vorbeşte şi ascultă, iar alteori i se porunceşte şi de asemenea ascultă. Iar dacă nu acesta este sensul, atunci drama este la fel de profundă: profetul, numit aici fiul omului, aşa cum se adresează Domnul mai multor profeţi ai Vechiului Testament, nu vrea (sau nu poate) să insulte cetatea sfântă pentru simplul (dar cât de complicat şi mistuitor în fond) motiv că acolo l-a cunoscut pe Domnul:
„Ca pe o târfă a zis către fiul omului/ Să o judece pe cetatea peste care plutea/ Şi fiul omului nu îndrăznea să îi zică târfă cetăţii/ Deşi gura Domnului aşa îi zicea.//”
Şi Domnul dădea de înţeles că nu doar naşterea îi aparţine lui, că întregul popor exista prin intervenţia divină, şi chiar valorile materiale, care ar fi părut că se pot pune pe seama elementului uman, chiar şi acestea aveau origine specială:
„Îţi vor lua podoaba de pietre scumpe/ Şi te vor lăsa cu mădularele goale /Te vor ucide cu pietre şi te vor străpunge cu săbiile /Căci nu ţi-ai amintit de vremea tinereţii tale.//”
Expresia „tinereţii tale” apare de şapte ori în Biblie, în general legată de relaţia Domnului cu poporul ales, aidoma poeziei Ilenei Mălăncioiu, de exemplu în Ezechiel, 23. 21: „Astfel, ţi-ai înnoit iarăşi nelegiuirile tinereţii tale, când Egiptenii îţi strîngeau ţîţele, din pricina sânului tău fecioresc.”
În literatura chocmatică, înţeleptul recomandă loialitate în căsnicie: „Izvorul tău să fie binecuvântat şi bucură-te de nevasta tinereţii tale”.[8][8] Iar Eclesiastul cere, de asemenea să-ţi aduci aminte de Dumnezeu, „de Făcătorul tău în zilele tinereţii tale, până nu vin zilele cele rele” şi până nu se abat asupra ta ca om toate necazurile bătrâneţii, când trupul nu mai este slujitor ascultător”.[9][9]
„Aşa a grăit atunci coborând învăluit în foc/ Şi fiul omului a înţeles că era tare mâniat/ Dar tot nu îndrăznea să îi zică târfă cetăţii /În care Domnul i s-a arătat”.[10][10]//
Poemul este inspirat din Profeţia lui Ezechiel, relatată în capitolul 16: Domnul porunceşte profetului "Fiul omului, arată Ierusalimului urâciunile lui! Şi îi spune şi ce anume să transmită. Aminteşte cetăţii cum a găsit-o aruncată, de fapt nici nu era fiinţă umană, ci un avorton, a ridicat-o din milă şi a curăţit-o. Apoi, crescând şi devenind fecioară la vremea iubirii, Domnul spune: ”Ţi-am dat haine cusute cu fir, şi o încălţăminte de piele de viţel de mare, te-am încins cu in subţire, şi te-am îmbrăcat în mătase. Te-am împodobit cu scule scumpe, ţi-am pus brăţări la mână, şi o salbă la gât, ţi-am pus o verigă în nas, cercei în urechi, şi o cunună minunată pe cap. Astfel, ai fost împodobită cu aur şi cu argint, şi ai fost îmbrăcată cu in subţire, cu mătase şi cusături cu fir. Ai mîncat floarea făinei, miere şi untdelemn[...] Dar te-ai încrezut în frumuseţea ta, şi ai curvit, la adăpostul numelui tău cel mare, ţi-ai revărsat curviile înaintea tuturor trecătorilor, şi te-ai dat lor.”

Poeta Ileana Mălăncioiu, martiră modernă a cuvintelor, se simte solidară cu toată umilinţa suferită de creaţia lui Dumnezeu, de creierul omului, regele Pământului, şi de „pământul roditor” al ţării noastre. Aşadar, deşi în aparenţă poeta poate mima împăcarea, ea cere în subtext înţelegere şi gânduri pioase, împlinirea poruncii de a iubi (de fi iubită) ca un semen.

Într-o poezie inspirată din ineditul cimitirului din comuna Săpânţa, cunoscut sub numele de Cimitirul vesel, Ileana Mălăncioiu - pe care ea, fireşte, cu firea ei sobră nu-l poate percepe ca pe o glumă şi nici nu poate mima că i-ar face plăcere - nu vede alt rost decât învierea simbolică a Unuia care-şi duce cruce şi care, dacă poate merge, înseamnă că a înviat, ceea ce, pentru poetă este adevărata speranţă:
„În noaptea asta lungă când stau încremenită/ Asemeni unui mort dus de curând/ În cimitirul vesel din Săpânţa/ Pe care eu nu-l pot privi râzând...//
În noaptea – ntunecoasă şi nesfârşit de lungă/ Eu încă mai visez o zi în care/ Din cimitiru-acesta mai vesel decât este / Un om va ieşi-ncet cu crucea în spinare”.[11][11]

Într-un alt poem, poeta se identifică realmente cu Iisus cel crucificat, în numele căruia vorbeşte. Momentul ales este, se pare, cel al cumplitei singurătăţi când Mântuitorul, rămas fără Mijlocitor, strigă Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit. Poeta nu se fereşte să-şi mărturisească frica de moarte:
„Hei, iepure, m-am trezit plângând/ În partea a treia a rugii/ Din grădina Ghetsimani urmărind/ Puterea fugii/ Cu care el se apăra încă/ Pe când sufletul meu murmura:/Tată, dacă altfel nu se poate/ Facă-se voia Ta”.[12][12]

Din fericire, poeta Ileana Mălăncioiu a dovedit aceeași seriozitate și în viața publică. După 1989 a crezut că v-a fi sosit timpul să iasă în arenă. A scris articole pe teme de actualitate. Fire independentă, nu a putut colabora prea mult cu nimeni, redactorii șefi și șefii lor au scopuri înalte, de parvenire politică și sunt cu nasul la gaura cheii să miroase tiparnița bacnotelor. Drept este, nici poeta nu e maleabilă. Dar de ce ar fi? Maleabilii se găsesc în ministere, în parlamente, în atelierele de făcut oale. Caracterul Ileanei Mălăncioiu este de bronz. Talentul ei din aur curățit prin foc, așa cum se cere credinței. Și marilor caractere, fie ele artistice.


[1][1] Mălăncioiu, Ileana, „Linia vieţii”, Bucureşti, București, Ed. Cartea Românească, 1982, p. 7.
[2][2] Ezechiel, 3, 18-19.
[3][3] Mălăncioiu, Ileana, „Cântec de primăvară”, în op. cit, p. 5.
[4][4] Mălăncioiu, Ileana, „Vecinătate”, op. cit., p. 10.
[5][5] Mălăncioiu, Ileana, „Părul lui Samson”, în op. cit., p. 37.
[6][6] Luca 8, 8.
[7][7] Mălăncioiu, Ileana, „Cer senin, îmbietor”, în op. cit., p. 33.
[8][8] Proverbe, 15, 18.
[9][9] Eclesiastul 12, 1-2.
[10][10] Mălăncioiu, Ileana, „Monolog divin înaintea erei noastre”, în op. cit., p. 15.
[11][11] Mălăncioiu, Ileana, „Poezii”, Bucureşti, Editura Vitruviu,1996, pag.177.
[12][12] Mălăncioiu, Ileana, „Peste zona interzisă”, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1979.

Niciun comentariu: