Cum se sting flăcările,
Domnule,
Fără să bată vântul,
Fără războaie
Şi fără inundaţii,
Intocmai ca lacrima de pe obrazul
Unui copil orfan,
Cu simţuri ascuţite,
Dornic să mai simtă o clipă
Căldura izvorului.
Am văzut, domnule,
Un om căruia îi tremurau buzele de emoţie
Şi-i rămâneau lacrimile între gene
Când îţi pronunţa numele.
Dintre puţinele cuvinte
Pe care mai putea să le rostească
În drumul lin spre tine
Singurul clar
Pe care-l şi-l amintea
Era binecuvântarea.
Ştiu că i-ai dat-o mereu,
Că i-ai deschis ochii inimii
Ca să nu-l arunce în şeanţ
Neputinţa vederii.
Dă-i şi azi
Ce te-a rugat, domnule.
Şi întinde-o,
Cum ai făcut
Cu robul tău David,
Peste toată seminţia lui.
Nu ca o răsplată a cererii sale,
Cheamă îngerii să-l ducă în rai,
Îl locul de tine fixat.
El ştie preţul sângelui
Şi va zâmbi
Fiului.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu