De-ale ploii

De-ale ploii

A fost un strop de ploaie,

Domnule,

Lumea s-a speriat inutil,

Bănuind că potopul ar fi.

Şi toate se întâmplă din uitare:

Obosite de atâta privit în oglindă

Păsările cred că ale lor sunt aripile

Şi ele au inventat

Polul Nord.

Eu însumi, domnule,

Credeam că ale mele sunt

Picioarele repezi,

Mâinile desfăcătoare de intrigi,

Minţile care se înălţau pân-la nori.

Mi se vaietă vecinii

Că ar fi nevoie de ploaie,

De mai mult pământ şi mai mult cer,

Că frigului i-ar sta bine în altă parte,

Iar căldura să se ducă-n ecuadorul ei.

A fost un strop,

Dar cald ca ultimele lacrimi

Ale unei mame

Care nu moare cu fiii alături

Dar nu uită

(Căci nici nu ar putea

De ar vrea)

Să-i binecuvinteze.

Măritule, Întronatule,

Trimite spre mine ploaia

Care să-mi spele

Plinul şi neputinţele.