“Nu
s-a creat până astăzi un stil arhitectonic monumental romanesc, dar aceasta nu
e neaparat necesar spre a putea vorbi despre duhul arhitecturii, care se reveleaza
pe deplin şi într-o simplă casă ţărănească sau într-o bisericuţă îngropată sub
iarbă şi urzici. Cât priveşte formele
şi construcţia arhitecturală a caselor ţăraneşti ni se pare a putea semnala
cel puţin un efect negativ, dar invederat, al specificului nostru orizont spaţial.
Efectul se vădeşte mai ales făcând o comparaţie cu arhitecturile, care implică
alte orizonturi. Se ştie bunăoară cum casa rusească cedează în forme ei
arhitectonice tendinţei de expansiune în plan. Casa rusească face, faţă de cea
românească, risipa de spaţiu. Orizontul plan o invită să se întindă. Bisericile
ruseşti, de diverse tipuri, au o singură dimensiune sigură: orizontală;
verticala lor are nesiguranţa unui derivat: ea se cladeşte pe rând, prin
abside, bolţi şi cupole, treptat tot mai înalte. Tot aşa se ştie cum arhitectura
apuseană, şi mai ales nordică, manifestă - nu se ştie la ce chemare a cerului -
o evidentă tendinţă de expansiune în înalt. Intervin în amindouă cazurile, cu
pecetea lor, orizonturile spaţiale specifice oamenilor şi locurilor. De vreme
ce orizontul spaţial, indefinit ondulat, al nostru, zădărniceşte din capul locului
o expansiune, fie în plan, fie în înalt, vom surprinde geniul nostru
arhitectonic pe o poziţie intermediară, care păstrează atenuate în drept
echilibru cele doua tendinţe opuse. Orizontul specific împiedică ipertrofia
dimensională în sens unic, şi intervine astfel cel puţin negativ în
determinarea formelor arhitecturale.[1]
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu