Nu e floare rară
prietenia,
Nici pasăre care
cântă de foame,
Cum nici ploaia
nu urmează capricii
Nevăzând-o nimeni
când doarme.
Leul are mereu
ochiul deschis
Când stăpâneşte
pustiul livid
Patru picioare
stăpânesc cardinale
Şi se sprijină
pe-un psalm de David.
Blestamat, s-a
zis, fie veşnic acela
Care se-ncrede
prea mult într-un om
Dar nu oricine
are suflare
Deosebeşte
copacul de pom
Un smochin a fost
aruncat pustiirii
Fiindcă a minţit
cu falsuri de verde
Şi astfel învăţară
apostoli
Semnul dintre a
şti şi a crede
Greşeala mânzei ce
trage intâi
Nu e trecută la socoteală
Cum năframa care
acoperă
Nu e model de albă
urzeală.
Tot rostul l-am
găsit adăpost
Pentru trecut şi
veşnice ere
Când am desluşit strigătul:
Vino afară, sunt
aici, prietene.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu