*O lecţie bine învăţată* Ucenicie la
şcoala nuvelei* Obsesiile copilăriei* Tatăl, bun sau rău în copilărie, dar
Atotputernic,atoateştiutor,primul care gustă viaţa şi sfidează moartea , deci
singurul Model*
Marin Preda preia de
la prozatorii realişti de dinaintea sa – Creangă, Caragiale, Slavici, Rebreanu,
Cezar Petrescu, Camil Petrescu – toată zestrea acumulată de aceştia în arta
scrisului: claritatea, logica acţiunii, dialogul activ, punerea în scenă a unei
acţiuni, accesibilitatea, gustul pentru lămurirea unei întâmplări. Cu el încep
însă şi alte direcţii în proză:
atât în ceea ce priveşte esenţa, fondul adică, dar şi în ceea ce priveşte
stilul, forma în care comunică noile adevăruri.
Odată cu Marin Preda, ţăranul, de pildă, încetează să mai
fie o fire primitivă interesată doar de pământ, de grija zilei de mâine şi, din
când în când, şi de o aventură galantă, provenită din insticte ce apar şi la
păsări de vreo două ori pe an, cum ar fi zis Eminescu. Ţăranul nu mai este doar
un trăitor. La Marin Preda, acest stăpân al pământului îşi cunoaşte locul sub
soare, îşi ştie sau îşi intuieşte drepturile, are o famile a lui, un rost,
judecă istoria şi se integrează în eveniment, cu sau fără voia lui, îşi judecă
faptele, judecă vecinii, guvernanţii, regele şi timpurile şi timpul.
Deşi nu a confundat niciodată arta cu alte componente ale
spiritului, Marin Preda a fugit şi chiar a dispreţuit evazionismul : pentru el
scriitorul este un om al cetăţii, dar nu un agitator, ci o fiinţă care se lasă
impregnată de realitate. Pentru un scriitor, în viziunea sa, nimic nu este …
apoetic sau aprozaic. Sunt puţini scriitorii cu o ureche atât de fină ca a lui
Marin Preda. El detecta suferinţa umană, bucuria şi nenorocirea, auzea stomacul
care rodea în gol şi inima care bătea ştrangulat. Spre deosebire de alţii, care
considerau că trebuie să se confunde cu gloata pentru a-i lua pulsul, Preda era
un singuratic, un mare singuratic, care prefera ca la el să ajungă realitatea
filtrată. Prefera să audă vuietul mării din depărtare, nu de pe ţărm. În
acelaşi timp, voia să se confrunte şi cu alte opinii. Preda nu pleca niciodată
de la premiza că ce a văzut şi a auzit el, şi , mai ales, ce a înţeles el, este
definitiv. Culegea impresii. Pentru el rolul întrebării era esenţial. Socotea
că adevărul nu stă în răspuns, care oricum poate varia în raport cu
interlocutorul, ci în întrebare. Şi, de fapt, în felul cum s-ar putea justifica
un răspuns. Acel pe ce te bazezi?, rostit de atâtea personaje, este
esenţial pentru judecata lui Preda.
Marin Preda a meditat îndelung asupra actului creaţiei,
care, şi pentru el, care scrisese mii de pagini, era un mister.N-a încetat să
se mire şi să se întrebe de unde vine talentul şi cum se manifestă, ce anume
justifică o pagină bună şi ce o frază proastă care strică totul. Cel mai mult
îl fascina momentul începutului, clipa în care scăpa de obsesia paginii albe.
“Există, atunci când scriem o carte, momente când vin spre noi tot felul de
lucruri care se potrivesc cu ce dorim să facem, vin aproape fără să le căutm. E
un moment misterios şi e cel mai fericit pentru scriitor: toate elementele de
care are nevoie pentru compoziţia sa le găseşte fără să le caute, ca şi când
s-ar fi înţeles între ele anumite forţe şi evenimente, să-l ajute. Alteori,
chinul de care se vorbeşte în creaţie există, şi el se naşte din pricină că,
spre surpriza şi furia noastră, asemenea elemente nu apar, nu vin şi nu putem
scrie fără ele. Rămân departe de noi, rămân fără nume”:[1]
Marin Preda nu reuşeşte să se despartă niciodată de
amintiri, de lumea pe care a cunoscut-o. Asemeni lui Creangă – şi acest lucru
nu ştim să se fi observat – Preda nu reuşeşte să facă diferenţă între ce
povesteşte închipuindu-şi şi ce a trăit cu adevărat, el este atât de mult
integrat îm povestire încât nu mai face diferenţă între ce a trăit el şi au
trăit alţii. Realitatea epică este la fel de puternică şi verosimilă ca
realitatea pipăibilă.
Iată un
singur şi firav exemplu: Marin Preda iese din spital, unde fusese internat
suferind mai mult de oboseală decât de boli clinice, şi îşi aminteşte:” M-am
întors să descifrez mai departe viaţa eroului meu. Îl lăsasem în preajma
secerişului...Clipe fericite! Şi eu fusesem la seceriş! Îl vedeam, îi auzeam
glasul, îmi aminteam de febra plecării, apoi lungi zile sub arşiţă, răsăritul
soarelui care ne găsea gata de muncă în mijlocul lanului de spice, talger roşu
care limpezea câmpia de urmele nopţii şi înfiora clipa, şi care îl făcea pe
tata să-şi scoată pălăria şi să se închine...Apoi treierişul, carele cu grâu
care ne intrau în curte, numeroase, nu se mai terminau, apoi prima pâine din
grâul nou care ne îmbăta cu mirosul ei...!.[2]
S-a repetat până la plictiseală că Marin Preda a iubit
ţăranul român. Afirmaţia nu are nici o relevanţă. E de la sine înţeles că l-a
iubit, dar cu această afirmaţie nu demonstrăm nimic. Este vorba de alceva:
Marin Preda este obsedat în romanele sale şi chiar în publicistică de ce se
întâmplă cu ţăranul român, categoria cea mai numeroasă a locuitorilor acestei
ţări, ce se întâmplă cu clasa din mijlocul căreia provine, ce se întâmplă cu
oamenii înstăpâniţi peste pământ, de la facere, chiar de Dumnezeu.“E uşor să ne
liniştim spunând că nu există alt drum pentru ţărănime decât cel al cooperativizării,
scrie el. Pe scriitor îl interesează însă ce se petrece cu oamenii. Istoria se
impune ca o idee, ca o necesitate. Ăsta nu e un lucru atât de abisal şi cu asta
nu ne putem mulţumi. Este foarte lesnicios pentru omul de litere să se adăpostească
în spatele necesităţii istorice şi să se eschiveze, în felul acesta, de a se
întreba nu câtă necesitate conţine istoria, ci care e soarta fiecărui om în
parte, ştiind că omul are o singură viaţă de trăit, în timp ce istoria este
înceată şi nepăsătoare”.[3]
Se pare că Preda nici nu ar avea alt subiect de conversaţie. Deşi plecat de
mult din Siliştea Gumeşti, deşi concret nu semănase şi nu prăşise, acum secera
…iubire pentru propietari.Când întâlneşte un scriitor străin celebru, nu-l
întreabă pe acesta nimic despre arta scrisului sau despre preocupările lumii
literare, ci ce se întâmplă cu ţăranii din ţara lui.”Un poet spaniol, îşi
aminteşte el, pe care l-am cunoscut fugitiv aici la noi, avea fruntea încreţită
de o nelinişte şi indignare care i se întipărise pe figură parcă pentru
totdeauna. Şedea la masă şi abia se atingea de feluri, în timp ce colegii săi
români, spre a nu-şi desminţi latinitatea, erau sau păreau veseli nevoie mare,
ca şi când ar fi vrut să spună că alţii au motivele lor să-şi încreţească frunţile,
în timp ce noi, le “arănjăm” noi pe toate şi n-avem de ce să ne îngrijorăm.
Recunosc că filozofia asta nu e lipsită de temei, deşi ar trebui puţin
reconsiderată. “Aranjarea” aste ne costă, în momentele de răscruce, vieţi
omeneşti.Asta nu mai e “aranjament, ci tragedie”.[4]
Obsedat
de realitate, Marin Preda îşi dă seama cu greu de fascinaţia cu care îl atrage
fantasticul. Iată ce povesteşte la maturitate despre un fost coleg de şcoală
elementară:”Abia acum câţiva ani mi s-a dezvăluit misterul acestui personaj,
când i-am făcut o vizită la Roşiori, unde e maestru mecanic. M-a invitat la el
acasă şi la întrebarea mea de ce instalaţia electrică nu e îngropată, mi-a
răspuns că n-o avea, a instalat-o el personal şi n-a vrut să mai spargă zidul.
A început după aceea să-mi povestească, deşi nu mai vedeam ce se mai putea
adăuga. În acest timp privirile i se aprinseseră de o luminiţă intensă, care mă
subjugă”. Urmează relatarea acestui fost coleg Ion.M. Ion, evident povestită cu
farmec, fiindcă e făcută de scriitor: cum era să fie electrocutat în timpul
unei trăznet. Colegul vorbea “ şi privirea lui se lărgi în acea clipă şi se
uită la mine dând puţin capul înapoi, dar nu prin îndoire, ci prin recul, ca în
faţa unei realităţi invizibile profanilor, aşa cum fac dansatorii indieni când
mimează lucruri obişnuite dar care prin spirit devin misterioase. Luminiţa
stranie din privire i se mărise şi ea şi ardea incandescent.
-
Şi nu ţi-a
luat casa foc? Zic eu.
-
Nu!
-
Şi nici tu
n-ai păţit nimic?
A clătinat din cap şi a negat mut parcă autofascinat de
viziunea care parcă îi trăia încă înaintea ochilor şi îi dilata nu numai
pupilele, ci şi sufletul de această predispoziţie care nu-l părăsise cu
trecerea anilor: pornirea irezistibilă şi inconştientă de a ieşi din real şi de
a intra în lumea închipuirii în care începi să crezi şi tu că e tot reală”.[5]
Nici un scriitor român nu a mai avut această capacitate de a vorbi despre cel
mai banal lucru sau despre întâmplările de rutină ca despre o lume specială,
fantastică. Nici unui scriitor nu i s-au mai dilatat astfel pupilele încât să
vadă întregul univers în bobul de rouă.
Într-o epocă în care
scriitorului i s-a cerut cu obstinaţie să se înhame la cotiga propagandei
dictatoriale, Marin Preda a fost o conştiinţă înaltă. Pentru el profesia de
scriitor era tratată cu sfiinţenie fiindcă era arta cuvântului. Deseori l-am
auzit spunând, mon cher, noi n-avem altă meserie decât cuvântul.Iar
scriitorul nu poate vorbi la întâmplarte şi nici doar pentru el.“Căci
scriitorii sunt conştiinţe ale colectivităţii naţionale, şi nu sfinţi.Şi
conştiinţa colectivităţii naţionale e suma virtuţilor şi scăderilor noastre
, şi nu suma unor concepte frumoase, dar moarte(…) Dar falsificarea în
prealabil a adevărului unei opere sau a unei vieţi (deci a unei conştiinţe) nu
este justificată cu nimic, precum nu este justificată nici invocarea absenţei
momentului prielnic pentru revelarea un fapte de mare interes, în cazul nostru
cultural, când analiza acelui moment ne arată dimpotrivă că nimic nu ne
împiedică să discutăm despre scriitori aşa cum sunt ei şi nu aşa cum vor ei sau
noi să fie”.[6]
Scriitorul stă sub
semnul istoriei, nu se poate sustrage ei, iar orice încercare ar fi un nonsens,
dar scriitorul e obligat, fiind parte a istoriei să depină mărturie. Între
istorie şi literatură a fost tot timpul o relaţie specială de rudenie. Ambele
se diferenţiază prin nişte structuri specifice. Nicolae Manolescu preia opinii
acceptate în acest sens: ”Istoria (afirmă specialiştii) nu se mai construieşte
pe planul evenimentelor, nici fizica pe acela al datelor furnizate de simţuri.
Critica modernă urmează exemplul ştiinţelor moderne, deşi nu este ea însăşi o
ştiinţă. Un antropolog contemporan scrie:”Ansamblul obiceiurilor unui popor
este totdeauna marcat de un stiul; ele formează sisteme. Sunt convins că
numărul acestor sisteme e limitat şi că societăţile omeneşti, ca şi indivizii,
în jocurile, visurile şi delirurile lor, nu creează niciodată în chip absolut,
ci aleg anumite combinaţii dintr-un repertoriu ideal, care poate fi reconstitui”.
Nici romancierii nu creează în chip absolut. Au şi ei un fel de repertoriu
ideal de combinaţii, din care aleg, după împrejurări, şi pe care l-am putea umi
domeniul romanescului. Dacă am reuşi să aflăm graniţele acestui domeniu, am fi
în posesia unui instâstrument minunat ( şi periculos) de a pătrunde în tainele
imaginaţiei romancierilor sau, mai exact, ale fanteziei lor tehnice”.[7]
Aceste taine ale
tehnicii romaneşti pentru Preda nu sunt chiar de domeniul invizibilului. Există
câteva semne ale talentului:“…limpiditatea
şi transparenţa stilului şi absenţa unei gesticulaţii haotice a gândirii(care
dau la un moment dat cititorului senzaţia că nu mai citeşte o carte, ci mestecă
în gură câlţi amestecaţi cu sacâz, cum se întâmplă cu multe romane analitice care
apar) sunt pentru mine dovada incontestabilă a talentului…”- Imposibila înt.
Pentru Preda lucrurile
vorbesc, sesizează Lucian Raicu:”Fiecare lucru vorbeşte pe limba sa, şi nu pe
limba autorului; în creaţiile cu adevărat mari.Lucrurile acestea nu sunt nişte
personificări…Copacii şi caii lui Tolstoi “vorbesc” pe limba lor şi nu pe cea a
lui Tolstoi care s-ar exprima, cum se zice, prin ei. Ei se nasc şi mor în
cadrul unui limbaj propriu, nu se ştie cum descoperit de scriitor, şi făcut să
fiinţeze într-un spirit ce ni se impune ca fiind adevărat.(…)Scriitorii mari nu
fac alegorii şi nu recurg la personificări, alţii se ocupă cu asta şi au
această îndemânare”.Lucian Raicu, Reflecţii asupra spiritului creator,
Bucureşti, Ed.Cartea românească, 1979, pag.211.
Deşi născut la ţară,
unde şi-a trăit şi copilăria, adică în mediul natural al naturii, Marin Preda
nu este un cântăreţ al naturii şi nici cel puţin un autor care s-o descrie.Ea
face parte din fiinţa lui, el este integrat organic în realităţile naturale. Autorul
nu are pentru copacii,iarba din jur, pentru flori sau buruieni sentimentul
admirativ al orăşeanului turist.Au mai spus-o şi alţii: ”Sentimentul naturii
este la Marin preda aproape absent, iar lirismul se retrage în spatele
lucrurilor. Contactul cu faptele de existenţă, descoperirea, adică, a unei
relaţii, constituie elementul esenţial al evocării. Pentru acest mare prozator
obiectele în sine n-au valoare”.[8]
Opera e un sistem de semne:”Existenţa unui sistem de
semne concentrice în structura cărţii ne indică în acelaşi timp profunzimea
ei.Planul dintâi al naraţiunii are cutii de rezonanţă care-i susţin şi-io
amplifică semnificaţiile. Din perspectiva finalului de roman, tăierea
salcâmului capătă dintr-o dată un câmp de înţelesuri noi(…) Ceea ce stilul rece,
impersonal al autorului nu spune este mărturisit prin secretele cutii de
rezonanţă. Fără repercutarea în suita de imagini însoţitoare, ca în nişte
oglinzi, trama romanului n-ar mai fi părut atât de bogată şi de polivalentă”.-
Mihai Ungheanu, Marin Preda.Vocaţie şi aspiraţie, Bucureşti,
Ed.Eminescu,1973, pag.196.
În centrul
atenţiei unui scriitor trebuie să se afle omul, singurul subiect la care un
autor se pricepe (teoretic vorbind!), ci pe care l-ar putea recepta şi
cititorul corect (cât de cât!):”Scriitorul nu trebuie să părăsească omul, scrie
Marin Preda, chiar dacă omul, sătul de
propriile sale fapte, n-ar dori să i se pună în faţă o oglindă şi să-şi vadă în
ea chipul”.
În volumul Marin
Preda - Timpul dialogului, Vasile Popovici descoperă câteva elemente ale
tehnicii narative:
- Lecţia privirii.
“Uitaţi-vă la el, sări-i-ar bolboşile ochilor!” Din capul locului, motivul
vederii se conturează pregnant, nu numai prin poziţia privelegiată în
actul lecturii, dar şi prin forţa ce proiectează şi impune cuvântul,
devenit ex abrupto poruncă, acţiune şi armă”.[9]
- Figura
turnirului. Este vorba de conflictele care se nasc din codul comportării
bărbăteşti şi erotice al personajelor din lumea satului ( Dugu şi Achim,
doi flăcăi care se bat pentru o fată, Drina).
- Figura
indescifrabilă a mijlocului.(Era în mijlocul verii…; sta în mijlocul
bătăturii).
- Semiotica
eroticii.”Corpul figurii eroticii este întotdeauna de împrumut. Limbajul
lui semnifică ocolit, aluziv, indirect; semnele îi sunt multiple şi
înşelătoare: vocea lor se curmă acolo unde o pândim şi se aude când n-o
aşteptăm”.[10]
- Salcâmul.
Cunoscutul episod cu tăierea copacului simbol, dar nu numai. Despre o
nuvelă Salcâmul Preda scrie :”Salcâmul era însă un cod care nu trebuia
divulgat. Scena cu doborârea lui îmi apărea acum ca o poartă pe care dacă
ştiam s-o deschid intram pe un teritoriu în care trăia o lume miraculoasă
pe care o cunoşteam şi o puteam povesti"”
- Mitologia apei.
Mai ales sub latura Viaţa care se scurge. ”Moromeţii este prea
puţin un roman manifest, cât unh roman al tăcerilor, al lucrurilor rostite
pe jumătate, al presupunerilor: un iceberg cu o mică parte deasupra,
plutind adânc scufundat în apa unui întreg univers lingvistic, al unei
întregi ideologii, al unei spiritualităţi care sunt ale noastre şi pe baza
cărora el, romanul, se construieşte”.[11]
Şi mai departe, după citarea unei scene în care se dezlănţuie
norii:”Cuvântul, atributul fundamental al lui Moromete, ţâşneşte – mai
mult ca niciodată în acest moment unic al romanului, cutremurător prin
dimensiunile pe care le deschide, epopeice – cu o forţă a interogaţiei, a
peruasiunii, pe care nu i-o bănuiam până acum atât de proaspătă şi de
intensă”.[12]
Dacă ar trebui să scoatem în evidenţă câteva din
trăsăturile specifice autorului, aşa cum reies ele din romane, povestiri şi
confidenţe, cu siguranţă că n-am putea trece peste următoarele:
- Marea plăcere de
a privi. Toate personajele lui Preda se uită, văd,caută să desluşească ce
este înaintea ochilor şi ce s-ar putea să se ascundă privirii.
- Răbdarea de a
asculta. Se aud susurul apei, căderea ploii, căruţele trecân pe drum,
zdomotul batozei, câinii lătrând.Se aud cuvintele. Se aude tăcerea.
- Asistarea la
spectacol. Lumea nu este privită doar ca o scenă de luptă, confruntare
între bine şi rău, între două firi sau doi vecini, ci, mai ales, ca un
imens spectacol. Satul este o scenă. Mică prin raportre la lume, mare prin
perspectiva pe care o deschide drumul din faţa prispei.
- Dilatarea
amănuntului. Nimic din ce se întâmplă în viaţa unui personaj nu este
lipsit de importanţă. Totul semnifică ceva: sculatul dis de dimineaţă sau
întârzierea în pat, răsăritul soarelui sau apusul, venirea iernii sau
venirea primăverii. Nimeni nu face umbră degeaba pământului în proza lui
Marin Preda. Dar toate se întâmplă la vremea lor, atunci când povestea are
nevoie de ele. Există un ciclu dumnezeiesc al vieţii pe care personajele
îl simt şi autorul se bucură să-l descifreze, încât, citind, îţi aminteşti
de spusa înţeleptului Solomon:
”Toate îşi au vremea
lor, şi fiecare lucru de supt ceruri îşi are ceasul lui.
Naşterea îşi are
vremea ei,şi moartea îşi are vremea ei; săditul îşi are vremea lui, şi
smulgerea celor sădite îşi are vremea ei.
Uciderea îşi are
vremea ei , şi tămăduirea îşi are vremea ei; dărâmarea îşi are vremea ei, şi
zidirea îşi are vremea ei;
Plânsul îşi are vremea
lui,şi râsul îşi are vremea lui; aruncarea cu pietre îşi are vremea ei, şi
strângerea pietrelor îşi are vremea ei; îmbrăţişarea îşi are vremea ei, şi
depărtarea de îmbrăţişări îşi are vremea ei;
Căutarea îşi are vremea
ei, şi pierderea îşi are vremea ei; păstrarea îşi are vremea ei, şi lepădarea
îşi are vremea ei;
Ruptul îşi are vremea
lui, şi cusutul îşi are vremea lui; tăcerea îşi are vremea ei, şi vorbirea îşi
are vremea ei;
Iubitul îşi are vremea
lui, şi urâtul îşi are vremea lui; urâtul îşi are vremea lui; războiul îşi are
vremea lui, şi pacea îşi are vremea ei”.[13]
Moromete, acest
Solomon valah, vrea să asiste la spectacolul lumii. Şi să-l guste. Şi să scoată
un sens din acest privit. Şi o face. Ca să poată spune: O, deşertăciune a
deşertăciunilor, toate sunt deşertăciune. Pătrunde în esenţa lucrurilor.
Privind în jur, privind în sine, privind la cer:
“Spre
prânz, Moromete se sătură să stea pe prispă; ieşi la drum pe stănoaga
podiştei.Ziua era frumoasă, deşi căldura năvălea din cer asupra ei. Pe stănoagă
era umbră, deasupra salcâmii înfloriţi, iar pe şoseaua curată, măturată din
toate părţile de fete, treceau oameni. La a treia casă, înainte, ieşea din
curte şi se ducea nu se ştie unde Matei al Barbului, care avea o gâlmă în gât
şi din pricina asta, când vorbea, îţi venea să-i spui:”Tuşeşte, mă, Matei,
să-ţi iasă gâlma aia din gât”.
-
Unde te
duci, Matei,?! Îl întrebă Moromete anume să-l audă vorbind.
-
…Ă duc înă
la mnatu-meu, ă-mi dea un ăpăstru! “Vedeţi? Din pricina gâlmei cuvintele lui
sunt ciumpăvite, topite în omuşor”, părea să spună Moromete prin întreaga lui
înfăţişare.
-
Vecinul
din faţă, alde Udubeaşcă, ieşise şi el la poartă.
-
Mă,
Udubeaşcă! Chemă Moromete parcă prăpădit de uimire. Ce face, mă, Gheorghe ăla
al tău?
Gheorghe acela al lui Udubeaşcă nu
făcea nimic deosebit ca să se mire şi să fie atât de nemaipomenit de încântat
Moromete, dar întreba de el tocmai de aceea, tocmai pentru că săracul Gheorghe
al lui Udubeaşcă era un flăcău şters şi bun, ale cărui urme pe pământ nu le
vedea nimeni.
-
Gheorghe
s-a dus cu caii pe izlaz! Răspunse Udubeaşcă.
“Vedeţi? Asta face Gheorghe al lui
Udubeaşcă”.( din Moromeţii,vol.I)
Şi cu toate
acestea lui Moromete cel dornic de spectacol şi, nu o dată, creator de
spectacol, el însuşi scenarist, regizor şi actor, îi este dor de linişte. De
acea tăcere de-nceput de veac, cum ar fi zis poetul. Prozatorul urmăreşte
căderea serii, apropierea întunericul, pierderea dimensiunilor de către
obiecte, depărtarea de terestru sau, intrarea în întregime în terestru, în zona
amorfă a adâncului, până câns soarele pare a intra şi el în odihnă:
“Se
înserase bine peste tot, se vedeau luminile din vetre şi acea mişcare înceată
umbrelor din faţa uşilor deschise spre bătătură, din care se putea citi că toată
lumea începuse, sfârşise sau era încă la masă: întunericul se clătina străpuns
de razele tremurătoare care veneau din tindă şi care lăsau să se vadă câinele
aşteptând pe prispă aşezat în fund, sau umbra unei mâini mărită până la grajd, a cărei sursă putea să fie
acolo în tindă între cele două odăi, a unui copil care ducea lingura la gură,
sau a unei fete care spăla vasele şi le punea curate la locul lor pe poliţă.
Salcâmii, nemişcaţi şi întunecoşi, păreau fără frunze, uriaşi tăcuţi şi negri
care poate că dormeau şi ei sporind astfel liniştea care atrăgea animalele să
se lipească cu burta de pământ şi pe
oamenii care îşi mai purtau încă fiinţa cine ştie pe unde şi încotro, să se
grăbească să facă acelaşi lucru: somnul era o taină de aici de jos, nicăieri
sus cerul nu se oprea să doarmă, se schimba mereu până la ziuă şi poate chiar
soarele mai mai apropiat de oameni dormea şi el în timpul nopţii”. (– din
Moromeţii, vol.II).
Să se obseve uşurinţa , vrem să
spunem firescul, cu care de la un moment al mesei de seară se ajunge la
dimensiunea nesfârşită a universului şi cât de simplu face Marin Preda ca omul
şi cosmosul să vibreze în acelaşi ritm. Ceea ce ne uimeşte până la un punct.
Doar până ne aducem aminte că după ce a făcut Pământul, Sorele şi Stelele, în a
şasea zi, ca o încoronare a crteaţiunii, Dumnezeu l-a făcut şi pe om. Iar omul
a fost făcut din pământ, ceea ce ni se pare firesc, acum, să vibreze o dată cu
întreaga creaţiune:
“Apoi Dumnezeu a zia:”Să facem om după
chipul Nostru, după asemănarea Noastră; el să stăpânească peste peştii mării,
peste păsările cerului, peste vite, peste tot pământul şi peste toate
târâtoarele care se mişcă pe pământ”.[14]
[1] Marin Preda, în Florin Mugur, Convorbiri cu
Marin Preda, Bucuresti,
[2] Marin Preda, Viata ca o prada, Bucuresti,
Ed. Cartea Româneasca, 1979, pag.364.
[3] Marin Preda, Imposibila întoarcere,
Bucuresti, Ed.Cartea Româneasca, 1972, p.24.
[4] Idem, pag.5.
[5] Marin Preda, Imposibila întoarcere,
Bucuresti, Ed.Cartea Româneasca, pag.180.
[6] Marin Preda, Imposibila întoarcere,
pag.64.
[7] Nicolae Manolescu, Arca lui Noe. Eseu despre
romanul românesc, vol.I., Bucuresti, Editura Minerva, 1980, pag.13.
[8]
Eugen Simion, Scriitori români de azi, Bucuresti, Ed.Cartea Româneasca,
1974, pag.305.
[9]
Vasile Popovici, Marin Preda – timpul dialogului, Bucuresti, Editura Cartea
românesca, 1983, pag.13.
[10]
Idem, pag.26.
[11]
Vasile Popovici, op.cit., pag. 42.
[12]
Idem, pag. 43.
[13]
Eclesiastul, Cap.3,vers.1-8, în Biblia sau Sfânta Scriptura, trad.D.Cornilescu,
pag.670.
[14]
Geneza,Cap.1,vers.26, în Biblia sau Sfânta Scriptura, trad.D.Cornilescu, pag.2.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu