Zorile dalbe, zorile

Ca o şoaptă

Se apropie dimineaţa ta,

Domnule,

Ca sfatul unui prieten,

Ca o melodie fredonată

De fata iubită.

Viaţa are rost

Cu lumina ta la fereastră,

Mi se despică mintea în două,

Apoi în patru,

În şaizeci şi patru

Şi aşa mai departe

Până zăresc infinitul.

Mă gândeam cândva

Că am văzut destule,

Poate că am văzut mai mult decât trebuia

(Că am făcut

Şi ce nu trebuia

Mi-e limpede ca luciul apei),

Dar fără dimineaţa

Aceasta

Aş fi fost neîntreg.

Mai strigă-mă

O dată

Pe nume,

Tu

Cel Fără Nuime

Şi fericirea mă ma îmbrăca din cap

Până-n picioare

Cu haina de purpură

A slavei tale.