De-ndată ce-a
stat ploaia, iubito,
Am deschis repede
poarta spre cer
Şi-am început să
mă bâlbâi
Nemaiştiind ce să
cer.
Aveam Soare în
faţă, pământ
Sub picioare mai
mult ca strămoşii,
Mă dureu puţin
ochii de multă lumină
Şi-am rostit ascunzându-mă-n
barbă: ei şi?
O pasăre se
speriase de mine,
Dar am fluierat-o
şi s-a-ntors
Îi era foame sau
doar voia cântec,
Nu ştiu, dar am
întrebat-o, of course!
Nu mi-a răspuns
şi s-a mirat
Cum unul vechi si
păţit, cum sunt eu
Nu ştie la ce e
bun zborul.
Vorbea păsăreşte
şi-am priceput-o greu.
Abia înspre
seară, când s-a înnourat
Mi-a venit şi mie
mintea la cap
Nu era pasăre,
nici vis: erai tu
Şi de-atunci în
ghete nu-ncap.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu