Goldmann şi Marino

Lucien Goldmann, autorul unui interesant studiu, ”Le Marxisme Est-il une Sociologie?! in Recherches Dialectiques (Gallimard, 1955) afirmă că scriitorul nu reflectă conştiinţa colectivă (în­tr-un sens nemijlocit şi mecanic) ci, dimpotrivă, ”împinge spre un grad de coerenţă foarte avansată struc­turile pe care această conştiinţă le-a elaborat în mod re­citiv şi rudimentar. În acest sens, opera constituie o con­ştientizare colectivă prin intermediul unei conştiinţe in­dividuale, cea a creatorului ei, conştientizare care va revela, ca urmare, grupului spre ce tindea „fără să ştie” în gîndirea, afectivitatea şi comportamentul său”. (L. Goldmann, Sociologia literaturii, 1972, p. 139). Cu alte cuvinte, scriitorul este, chiar și pentru Goldmann un lider de opinii și un creator de conștiințe.

De aici și până a cere scriitorilor să educe masele de proletari în spiritul concepțiilor revoluționare, așa cum înțeleg dictaturile revoluțiile, este o cale lună, pe care mulți, tocmai pentru că au conștiință profesională, nu vor să-l străbată. Scriitorul își gădsește sursele de inspirație oriunde, el nu poate fi legat nici de proletariat nici de burghezie, nobilimea și cei de la marginea societății sunt, pentru el, membrii aceleiași lumi, ai unui univers uman infinit de trăiri și sensibilități. Mircea Eliade se întreabă de ce analiza sufletească a unei cocote (temă predilectă într-o anumită epocă a dezvoltării practicii romaneşti, dar indicînd - mai larg - o înclinaţie snobă pentru boema şi lumea interlopă, altfel dispreţuite şi excomunicate din universul onorabilităţii) ar fi mai interesantă decît transcrierea justă a dramei lăuntrice a unui matemati­cian sau metafizician? Orice se întîmplă în viaţă poate constitui un roman... Orice e viu se poate transforma în epic. Orice a fost trăit sau ar putea fi trăit inclusiv ideile, teoriile, cunoaşterea... Personajul ideal devine omul viu, omul sincer, a cărui trăire ni se dezvăluie prin cunoaştere esenţială, reală, directă... Se vizează, aici, „intuiţia concre­tului", experienţa fenomenologică transpusă în litera­tură, chemată să pătrundă dincolo de schemele mentale cu­rente, de sentimente demodate şi truisme care acoperă cu o crustă aparent obiectivă, autentică, profunda inautenticitate a personajelor. (Adrian Marino, Hermeneutica lui Mir­cea Eliade, 1980, p. 399).